Diminețile domnului K. – fragment

Ar fi putut fi o zi obișnuită, oarecare. Dar domnul K. nu era nici obișnuit, nici un oarecare, așa că, natural, aceasta era o zi excepțională. Așa cum fusese și cea dinainte, cum avea să fie și cea de după. Asta nu însemna deloc că toate zilele domnului K. erau excepționale. Unele erau doar extraordinare, altele uluitoare. Și, domnul K. ar fi recunoscut, cu acea modestie asupra căreia atrăgea mereu atenția, putea avea, da, putea avea, chiar și el, din când în când, zile satisfăcătoare. Și atât.

-Mai durează ? a întrebat domnul K. fără intonație, fără a ridica privirea de pe ecranul tabletei de viitoare generație (cele de ultimă generație erau deja disponibile publicului larg, în vreme ce dispozitivul din mâna domnului K. avea să fie produs în serie, cel mai devreme, peste un an). Vocea ușor răgușită, aspră, devenea ușor pițigăiată atunci când domnul K. trăia momente de ușoară iritare (nimeni, în universul cunoscut, nu și-ar fi îngăduit să îl enerveze, voit) sau, dimpotrivă, de vremelnică și lipsit de vigoare excitare. Accentul greu, apăsat, aproape ostentativ îl însoțea în orice limbă ar fi vorbit. Nimeni nu ar fi putut spune care era adevărata sa limbă maternă, dar e aproape cert că accentul ar fi fost la fel de prezent și dacă domnul K. ar fi ales să vorbească în acea limbă, oricare ar fi fost ea.

-Am să verific ! a răspuns Eric, aproape militărește. Domnul K. detesta pălăvrăgeala inutilă, iar Eric știa asta, de douăzeci de ani, mai bine ca oricine altcineva. S-a îndepărtat în tăcere, cu pas grăbit.

Domnul K. își parcurgea corespondența urmând același ritual, dintotdeauna. Trecea peste primele trei paragrafe fără a le acorda vreo secundă de atenție. La fel proceda, întotdeauna, și cu ultimele trei paragrafe. Invariabil, atât paragrafele introductive, cât și cele de încheiere conțineau, condensat, un volum impresionant de complimente, temenele, lozinci plicticoase și obișnuitele lingușeli. Nu exista excepție. Chiar și cei care bucuroși ar fi renunțat la toate acestea, în corespondența cu domnul K., știau despre obiceiul său de a parcurge doar paragraful sau cel mult cele două paragrafe care alcătuiau esența comunicării. Prezența paragrafelor de introducere și încheiere, cu nelipsitele lingușeli, era obligatorie. Dacă existența lor nu avea niciun fel de importanță, absența lor ar fi căpătat, fără îndoială, o gravă importanță.

În mod greșit, adepții teoriei conspirației speculau despre natura acestei corespondențe, imaginându-și că toți cei care i se adresau, și nu era vorba de fitecine, o făceau pentru a cere permisiunea ori aprobarea pentru un anume proiect sau altul, pentru o decizie sau alta. Nimic mai greșit. Iar asta dovedea cât de greșit înțelegeau conspiraționiștii adevăratul rol al domnului K. și mecanismul real pe care îl controla cu o fermitate care sfida orice epitet.

Domnului K. nu i se cerea aprobarea. Era anunțat. Întotdeauna pe un ton ceremonios, mereu mimându-se un fără egal entuziasm (cum putea fi mereu fără egal e mai greu de explicat), dar mai ales invocându-se, explicit, clar și inechivoc că acea decizie, respectivul proiect aveau rolul „de a salva planeta” și mai ales că reprezenta o optimă aplicare a „principiilor agendei noastre”. Lipsa unui răspuns din partea domnului K. echivala cu aprobarea tacită. Era de bine. Un răspuns nu, nu era de bine.

Răspunsurile nu puteau fi decât trei:

-nu. Fără inutil semn al exclamării, fără alte explicații, paranteze, note de subsol. „nu” era grav, era deja cea mai severă formă de admonestare.

-regândiți. Un astfel de răspuns indica anumite deficiente de concepție, probleme de oportunitate sau alte neajunsuri care presupuneau o reformulare amplă și atentă.

-re-evaluați. Acesta era cel mai benign dintre posibilele răspunsuri. Sugestia, prea puțin voalată, era aceea că domnul K. este deținătorul unor informații la care corespondentul nu avea acces sau cel puțin posesor al unei înțelegeri superioare, din noi, inaccesibile celorlalți. Cu toate acestea, corespondentul putea, evident, re-evalua respectiva decizie, chiar și folosind informațiile deja cunoscute.

Un inutil ar fi putut conchide că, finalmente, era vorba, totuși, despre o formulă inutil complicată prin care, de fapt, toate acele decizii erau supuse aprobării domnului K. . Greșit. Dacă vreun conspiraționist, vreun deviant sau vreun ziarist de-al inutililor ar fi pus, cine știe prin ce minune, mâna pe corespondența domnului K., dacă vreo anume decizie care, cu siguranță, a stârnit indignarea, revolta sau chiar răzmerița inutililor, ei bine, tot ce ar fi putut publica era o informare și nimic mai mult. Nimeni nu ar fi putut proba existența vreunei aprobări din  partea domnului K.. În privința acelor mesaje la care exista un astfel de răspuns, răspunsul era suficient pentru a demonstra dezaprobarea domnului K. Nu, regândiți, re-evaluați.

Era extrem de improbabil ca o astfel de scurgere de informații să aibă vreodată loc. Cei cu care domnul K. intra în contact, în orice formă, erau extrem de riguros verificați, testați, filtrați. Și absolut toți, fără excepție, erau conformi protocolului K.. Fără excepție. Apoi, tehnologia folosită de domnul K. și membrii Agendei, era impenetrabilă și fundamental diferită de cea disponibilă inutililor. Nu în ultimul ritm, algoritmii predictivi în baza cărora erau periodic evaluați toți membrii Agendei, candidații sau simpatizanții relevanți ar fi avertizat asupra unor eventuale vulnerabilități, cum ar fi fost, de exemplu, riscul ca vreunul dintre membri să defecteze, chiar înainte ca acel membru însuși să realizeze asta. Atunci când o astfel de predicție era generată, măsurile erau imediate și ferme. În aproape toate situațiile soluția era „sigilarea” – care, evident, era un eufemism. Pe cale de excepție, atunci când predicția avea o probabilitate mai mică de 30% se putea opta pentru izolare și monitorizare. Dar, cum spuneam, aceasta era o soluție excepțională.

Eric s-a așezat în tăcere în dreapta domnului K., fără a rosti vreun cuvânt, împietrit. O mișcare a capului care, pentru alții, ar fi fost imperceptibilă, i-a indicat că poate vorbi.

-Douăzeci de minute ! a rostit pe același ton plat, milităros.

Domnul K. a ridicat ușor capul, fără a-și desprinde privirea de la ecranul tabletei. Era mai mult o mișcare a bărbiei.

-Inacceptabil.

Aceeași voce aspră, lipsită de intonație, cu același greu accent.

-Piloții… – a mormăit.

-Elvețieni ! a răspuns Eric, care înțelesese perfect întrebarea.

-Gut ! Sehr Gut ! a hârâit domnul K. , cu o vagă undă de satisfacție.

-Eliberarea culoarelor de zbor ! a răspuns, din nou, Eric, nerostitei întrebări.

Domnul K. a deschis scrisoarea Prim Ministrului. A sărit, așa cum se cuvenea, peste primele trei paragrafe. Urma paragraful esențial, apoi cele trei cunoscute paragrafe de încheiere. Paragraful median nu ridica probleme. O rapidă verificare în baza de date, actualizată în timp real: populație 89.543.000. 4% nu însemna un impact major, dar era unul dintre acei pași mici utili. A zâmbit. Un tânăr devotat, acest băiat. Nu inteligent, dar îndeajuns de isteț ca să poată trece drept inteligent. Un adevărat fanatic al Agendei, plin de inițiativă, entuziast. Propunerile lui erau departe de optim, dar compensau prin consecvență. Foarte bine evaluat conform protocolului K. .

Apoi, domnul K. a tresărit. A recitit paragraful median. Încă o dată. La a treia lectură deja se înroșise, a simțit că tâmplele îi pulsează. Gura i s-a uscat, mâinile îi tremurau. Cine mama dracului se credea puțoiul ăsta ? Domnul K. a respirat adânc, încercând să își regăsească obișnuitul calm. „Din cauza avortatului ăsta o să am nevoie diseară de o doză dublă.” Domnului K. îi displăceau întâlnirile cu doctorul F., un palavragiu lăudăros, insuportabil. Dar era singurul în care putea avea încredere, care putea administra corect și eficient substanța.

Cu mâna încă tremurând, domnul K. a lovit cele două taste care alcătuiau răspunsul: nu. Apoi a șters acel răspuns. Era tânăr și prostănac, dar bine intenționat. Sigur era vorba de o scăpare. Totuși, scăpările sunt inacceptabile. Aici era vorba despre Agendă, nu despre un rahat de corporație cu câteva sute de mii de inutili. Dacă ar fi fost vorba despre altcineva… Domnul K. își mărturisi că avea o anume slăbiciune pentru tânărul Prim Ministru. Era docil. Atât de docil încât încerca să demonstreze asta chiar și când își alegea tunsoarea. O anume slăbiciune – și-a repetat în minte. Nu, el nu-și putea îngădui slăbiciuni. Așa ceva era dezgustător de uman. Inacceptabil. A atins din nou tastele: regândiți. A trimis mesajul.

Mesajul prințului îl anunța, în paragraful median, despre susținerea pe care acesta a decis să o ofere mișcării arenasexuale și evenimentele dedicate acestei mișcări, pe care intenționa să le patroneze. Nu uita să amintească, așa cum făcea de fiecare dată, că venirea sa pe tron va însemna o și mai hotărâtă implicare a casei regale în cadrul Agendei, atunci când, cu voia algoritmului, acel eveniment se va produce.

„Mda” și-a spus domnul K. „Baba aia nu mai vrea să crape. Sau măcar să facă un pas în spate.” Era vorba, totuși, despre unul dintre cei mai vechi membri ai Agendei, încă de dinaintea formulării domnului K.. Agenda nu avea un conducător sau un grup de conducere, ci o formulă. Iar actuala formulare era domnul K.. E o precizare care ar putea fi utilă. Dacă ar fi fost vorba despre un inutil sau un membru oarecare s-ar fi găsit o soluție acceptabilă de sigilare, dar baba era aproape de neatins. Aproape. Îi mai dau un an – și-a spus domnul K. și a socotit subiectul încheiat.

„Și ce mama dracului mai e și porcăria asta?” a mormăit, pentru sine, domnul K.. „Arenasexual ?”. O căutare rapidă l-a ajutat să afle. Era ultima născocire a Agenției. Arena era cuvântul latin pentru nisip, iar „arenasexuali” erau ăia care futeau nisipul. Sau cel puțin ejaculau în nisip. Adică evitau procrearea. Ceea ce era bine. Domnul K. a privit spre cele două mișcătoare numere de pe ecranul său. Una arăta: 7.792.913.245. Aceasta era cea pe care o putea vedea publicul, adică cea pe care o putea vedea orice inutil, pe paginile oficiale ale organizațiilor internaționale. Acum crescuse, arăta 7.792.913.312. Și continua să crească. Cealaltă, 6.823.911.209, era disponibilă doar pentru Elită. Adică doar câțiva dintre membrii aleși ai Agendei. Acum scăzuse, arăta 6.823.911.001. Domnul K. a zâmbit văzând acel 001 din final. 001. Domnul K. aproape a râs.

Restul corespondenței nu avea nimic remarcabil. Aceleași formule de lingușire, aceiași pași mici anunțați ca decizii critice cu impact major. Exagerări evidente. Lucrul ăsta a devenit tot mai frecvent. Nimeni nu-și îngăduia exagerări în raportările formale, cu atât mai mult cu cât Agenția monitoriza extrem de strict întreg fluxul de informații. Dar în corespondență prostănacii ăștia încercau să își scoată în evidență devoțiunea exagerând importanța acțiunilor și impactul acestora. Da, trebuia făcut ceva în privința aceasta.

În timp ce gândea lucrurile acestea a sosit răspunsul Prim Ministrului. Domnul K. a privit ora. Două minute. Acceptabil. A trecut direct la paragraful median. De data aceasta totul era în regulă. Paragraful începea cu „Atașați trup și suflet principiilor Agendei” și se încheia cu „astfel sper să putem face încă un pas pentru salvarea planetei”. Domnul K. a plescăit satisfăcut din buze. Un băiat devotat, nu foarte inteligent, dar devotat.

Ceea ce era cel mai important, în privința acestui tânăr Prim Ministru, era faptul că avea un scor excepțional la evaluarea conform protocolului K..

Protocolul K. reprezenta un ansamblu de criterii în baza cărora erau evaluați cei care aspirau să devină candidații și mai apoi să fie admiși în cadrul Agendei. Această evaluare nu era suficientă, dar reprezenta o etapă esențială. Un scor nesatisfăcător conform protocolului K. anula orice șansă de a ocupa vreo funcție publică relevantă în vreunul dintre statele din Teritoriul Agendei. De admitere în cadrul Agendei nici nu putea fi vorba. Indiferent cât de sclipitor, competent, carismatic sau inteligent ar fi fost aspirantul. Carisma, competența, inteligența erau prostii de aruncat în ochii inutililor. În mecanismul robust și real al puterii rahaturile astea nu au absolut nicio importanță. La ce folosesc competența, inteligența ? Niciunul dintre aceștia nu va lua vreodată decizii care să utilizeze aceste resurse. De fapt, adevărul nerostit era că nu vor lua niciodată decizii critice, doar vor juca rolul care le va fi atribuit, atât cât va fi nevoie. Iar atunci când nu va mai fi nevoie, vor păstra un număr de privilegii și un semnificativ nivel de bunăstare care să le permită să fie separați de inutili. Iar cei mai mulți dintre ei nici nu-și doresc altceva.

Resursele materiale care să le permită să își cumpere lucruri, să își satisfacă pornirile hedoniste și să își gâdile mărunta vanitate cu o anume prezență publică reprezentau, pentru cei mai mulți dintre membri sau candidați, maximum de ideal. Covârșitoarea majoritate. Iar Agenda le putea oferi asta. De fapt, doar Agenda le putea oferi asta. Fie că era vorba despre o poziție importantă în stat, în afaceri sau în lumea finanțelor. Pentru cei mai mulți asta era totul. Și asta pentru că cei mai mulți credeau că asta e tot.

Mediocri intelectuali, mediocri din orice punct de vedere, de fapt, cu biografii care nu le-ar permite aspirația la vreo poziție de oarecare semnificație pe lume aceasta, acești idioți utili și devotați știau că Agenda le poate oferi o poziție și o anume bunăstare care, rațional vorbind, ar trebui să le fie total inaccesibilă unora cu datele lor. Iar pentru a avea toate astea, erau gata să facă orice. Orice le-ar fi cerut Agenda.

Cei mai mulți aspirau la funcții politice sau anexate spațiului politic. Încercau să își argumenteze aspirațiile cu vagi și discutabile competențe profesionale. De cele mai multe ori doar diplome sau titluri fără valoare, care ascundeau un uriaș nivel de impostură, analfabeți ambițioși, dar cu o uriașă foame de parvenire. Dacă treceau prin filtrul protocolului K., puteau deveni candidați. Iar din acel moment dorințele lor, mediocre, deveneau posibile.

Unii, mai puțini, se visau regi ai industriei. Erau la fel de utili ca idioții cu aspirații politice. La fel de mediocri și lipsiți de scrupule, aceștia visau la o altă înșelătoare expresie a puterii: banii. Agenda putea să facă din ei exact ceea ce acești nătângi visau. Legiunile mass media se puneau în mișcare, iar prăfuitul și inexpresivul anonim devenea un vizionar. Oamenii Agenției începeau să apese butoanele necesare și companii de duzină, care produceau nimicuri de duzină deveneau beneficiare ale unor contracte cu sume astronomice. De la acest punct încolo, nătângii ambițioși deveneau ei înșiși produsele. Resurse tehnologice uriașe, capitaluri colosale se mișcau prin companiile lor, fără ca ei să mai aibă un control real. Se puteau juca de-a oamenii de afaceri, își puteau fute amantele minore pe yachturile lor scumpe, dar erau doar maimuțe așezate în vitrină. Banii plecau acolo unde li se spunea, iar marii regi ai industriei țopăiau așa cum le cerea Agenda. Iar Agenda avea grijă să le ceară mereu mai mult, tot mai mult.

Atât în prima cât și în cea de a doua categorie existau puțini, foarte puțini care intuiau că ar putea fi vorba despre ceva mai mult decât știu ei. Existența Elitei nu era un secret, dar doar cei care erau membri ai Elitei știau cine erau membrii Elitei. Membri ordinari ai Agendei, în majoritatea cazurilor, nici nu îndrăzneau să spere că ar putea accede acolo. Cei mai mulți. Cei care înțelegeau care pot fi limitele propriei imposturi și mai ales care înțelegeau consecințele unei insuficiente ajustări a ambițiilor. Existau și excepții. Iar excepțiile însemnau… fără excepție sigilare. Acesta era lucrul pe care acei membri ai Agendei, din păcate, continuau să îl aibă în comun cu mâncătorii inutili: credința în devenire. Or nimeni, niciodată, nu devenea membru al Elitei. Felul în care se căpăta această calitate ar fi fost de neînțeles pentru inutili și membrii de rând, așa că acest subiect nu exista în discuții. Niciodată.

O viață mai mult decât îndestulată, notorietate, aparența puterii, un număr de mărunte privilegii, asta e ceea ce primeau membrii Agendei. Și o viață îndelungată, dar finită. Pentru cei mai mulți, practic pentru aproape toți era suficient. Ce altceva mai putea fi ? Aparența puterii – cu toții erau conștienți că e doar o aparență, doar în ochii inutililor, dar cei mai mulți membri nu erau altceva decât inutili incapabili să-și depășească condiția; ba chiar printre cei mai lamentabili dintre inutili, judecând după criteriile protocolului K.. Aparența bogăției – pentru că era vorba doar de nimicuri, inaccesibile hoardei de inutili, desigur, dar nimicuri. Nimicuri plătite cu nimic. Pentru că banii erau nimic. Hârtii tipărite care aveau aparența valorii pentru că inutililor li se spusese că acele hârtii au valoare. Hârtie, cerneală. Asta era valoarea. Asta era tot. Nimicuri cu care se puteau cumpără nimicuri. Dar pentru 6.823.910.679 de muritori totul se limita la asta. Cifra continua să scadă. Lent. Prea lent – gândi domnul K..

Mulți dintre privilegiații membri alegeau un stil de viață ori altul sperând că astfel își vor prelungi existența, că își vor putea păstra vitalitatea care să le permită să se bucure de privilegiile lor un timp cât mai îndelungat. Unii îndrăzneau să aspire la imortalitate, încercând să își imagineze moduri bizare în care ar fi putut obține asta. De la transferul intelectului în primitive mașinării, până la înmagazinarea în frigidere ceva mai sofisticate, care promiteau o criogenie optimă și șansa revenirii la viață atunci când știința le-ar fi permis o majoră rejuvenație sau astfel de fleacuri. Sărmani nătângi!

Eric s-a aplecat ușor și i-a șoptit domnului K. :

-Zece minute.

Domnul K. nu suporta să aștepte pe fotoliul de piele din avion. Regula era simplă: după ce domnul K. urcă în avion și își potrivește centura de siguranță, avionul decolează. Nu există așteptare. Cele douăzeci de minute erau deja prea mult pentru domnul K., dar putea înțelege nevoia de securitate și imperativul devierii întregului trafic de pe culoarul său de zbor. Avioanele militare care însoțeau aveau autorizația de a trage, de a doborî fără somație orice aparat prezent pe acel culoar. Companiile aeriene și turnurile de control înțeleseseră asta, de niște ani, așa că numărul „accidentelor aviatice provocate de defecțiuni tehnice” scăzuse dramatic. Cel puțin în spațiul teritoriului Agendei.

Mai era timp de parcurs câteva mesaje. Nimic important. Noi vaccinuri, laboratoarele raportau un virus nou, promițător. Câțiva șefi de guverne care anunțau închiderea unor noi industrii, o nouă legislație, mult mai restrictivă, cu privire la anumite culturi agricole și câteva ramuri zootehnice. Fleacuri. Un mesaj de la Agenție, legat de viitorul atac vascular cerebral al Președintelui V.. V. fusese interesant, chiar util cândva. Nu era lipsit de farmec. În ultimii ani își descoperise o bizară trăire religioasă, devenise un creștin fervent și predica despre familia tradițională și altfel de asemenea bazaconii. Nimic semnificativ. Când a început să avanseze și legislație legată de noile lui convingeri devenise limpede că lucrurile se îndreptau într-o anume direcție. Sigilarea devenise doar o chestiune de timp. Nu fusese niciodată asociat cu Agenda, nu fusese luat în calcul nici măcar ca potențial candidat. Scorul său conform protocolului K. era lamentabil. V. avea șapte copii. Șapte!

Protocolul K. avea criterii ferme, iar fiecare criteriu însemna un scor. O condamnare penală anterioară însemna niște puncte. Abuz de droguri, în tinerețe, alte puncte. O viață sexuală dezordonată și plină de excese – puncte. Totala despărțire de orice formă de religie tradițională, puncte. Atașamentul (real, nu cel de ochii inutililor) față de o religie tradițională, puncte în minus.  Copii – foarte multe puncte în minus, pentru fiecare copil. Nu se scădeau puncte pentru acel copil care avea o orientare sexuală netradițională sau optau pentru orice formă de identitate non-procreativă. Pe scurt, tot ceea ce morala tradițională, tot ceea ce trecea drept virtute în ochii inutililor era penalizabil. Tot ceea ce era viciu sau pată în biografie, însemna puncte importante. Ideea era simplă și fusese enunțată cu două formulări în urmă: detestabil, înseamnă controlabil; virtuos înseamnă vulnerabilitate.

Judecător, procuror, legiuitor, ministru, prim ministru, președinte, CEO, rege al industriei sau înalt funcționar al unei organizații internaționale, fie că erau candidați, membri sau inutili oarecare, nu puteau ajunge în acele poziții fără binecuvântarea Agendei. Iar Agenția aplica extrem de riguros criteriile protocolul K. înainte ca Agenda să își dea această binecuvântare.

Bună vreme, Agenda lucrase discret. Preocuparea pentru salvarea aparențelor fusese una primordială. Inutililor li se alimenta convingerea că participă, prin mecanisme botezate democratice ( un termen inexact și absolut stupid, dar pe plac maselor de inutili ) la selectarea elitelor societății. În formularea domnului K. salvarea aparențelor nu era o preocupare. Noua tehnologie, explozia demențială a comunicării publice, fervoarea devoalării (reale sau doar fruct al fanteziei) făceau inutile astfel de preocupări. Noile priorități erau securitatea comunicației și izolarea de hoardă.

Masa imbecililor inutili fremăta cuprinsă de euforia comunicării fără stavilă. Planeta devenise brusc locuită de turme uriașe de dizidenți ad hoc, behăindu-și revolta în neant, lamentându-se pe teritoriul virtual, behăind despre conspirații pe care erau departe de a le înțelege și râzând ca idioții la avalanșa de meme-uri în care era batjocorită prostia, stupizenia liderilor politici. Totul într-un spațiu controlat, impecabil supravegheat, în care fiecare semn, fiecare bit de informație era stocat, indexat și mai apoi utilizat. Iluzia rezistenței online, narcoza comunicării aparent fără stavilă alimenta un extrem de productiv narcisism, care se cerea constant hrănit, cu noi meme-uri, noi fotografii selfie, noi revolte și noi mesaje de protest. Pentru că mașina avea nevoie de toate acestea pentru a învăța. Pentru a-și optimiza algoritmul. Iar turmele de imbecili o hrăneau, zi de zi, cu entuziasm, ajutând la construirea unui laț mai durabil, a unui ham mult mai trainic.

Un mesaj al președintelui S. îl informa despre intenția acestuia de a porni un nou război. În patru paragrafe (câtă pălăvrăgeală !) erau indicate cifre, se promitea un număr de victime, erau oferite asigurări legate de crize în aprovizionare cu anumite materiale, cu anumite tipuri de hrană și tot felul de alte asemenea plicticoase rahaturi. Numărul minim de victime garantat era nesatisfăcător. Președintele S. atașase și corespondența cu președintele Y., teoreticul său adversar, în acest ipotetic război. S. promitea un număr superior și garanta o criză energetică de durată medie.

Domnul K. a aruncat o nouă privire la cifrele din colțul ecranului. 6.823.910.263. Prea lent – și-a repetat domnul K.. Re-evaluați – a răspuns. Iar răspunsul a ajuns instantaneu, criptat, la cei doi președinți. Ambii știau ce aveau de făcut.

Domnul K. a zăbovit o clipă cu gândul asupra acestei probleme. Propunerea, în principiu, nu era deloc rea. Implicațiile economice erau notabile. Din perspectiva Agendei se putea anticipa o optimizare a factorului demografic,  ceea ce, din nou, în principiu era bine. Marea problemă, oftă domnul K., era lipsa de viziune a celor doi idioți. Atât S. cât și Y. gândeau în mic, local, limitat. O autentică și reală optimizare presupunea o extindere a acțiunii, o lărgire a proiectului. Sigur, proiectul putea fi amendat și din mers, dar lipsa aceasta de viziune era, totuși, supărătoare. Cei doi idioți încă nu pricepeau că el, domnul K., nu poate și nu le va spune explicit ce e de făcut, dar că ei trebuie să aibă mereu în minte agenda și obiectivele ei ! S. era suficient de inteligent, dar extrem de precaut și încă destul de sensibil la reacția inutililor. Fusese condamnat pentru un viol, în urma căreia victima, o copilă de 13 ani, murise. Firește, acea condamnare și acel dosar nu erau nicăieri de găsit acum. Sau nu erau de găsit pentru inutili. În arest violase un alt arestat. Acela era acum șeful unei mari companii din domeniul energiei. Y. era un imbecil, drogat, semi-analfabet, cu bizare experiențe sexuale în tinerețe, în perioada în care aspira să devină vedetă rock, într-o trupă sub-mediocră, dar care a avut parte de un oarecare succes, atunci când Agenda a remarcat potențialul tânărului și viciosului Y. .

Domnul K. își privi ceasul. Cele zece minute trecuseră. Zece minute în care rezolvase atâtea probleme, pentru un viitor mai bun, adică pentru un viitor optim. S-a ridicat. I-a dat lui Eric tableta și se pregătea să pornească spre avion. Expresia de pe chipul lui Eric îi era cunoscută. A simțit din nou tâmplele pulsându-i. Întrebarea  a pus-o din privire, fără a rosti vreun cuvânt.

-Domnișoara R.! a șoptit Eric.

Domnul K. a simțit din nou acel tremur al mâinilor. A încercat să și-l stăpânească. S-a așezat, s-a recompus și cu aceeași voce nisipoasă, lipsită de intonație, cu același accent greu a spus:

-Apa mea!

Eric s-a îndepărtat. Domnul K., oriunde s-ar fi aflat, nu ducea la buze decât apă din acel izvor alpin. Doar el și alți doi membri din Elită se puteau bucura de apa acelui izvor. Domnul K. l-a privit pe Eric turnând din recipientul realizat dintr-un aliaj special de argint în paharul de cristal care fusese sterilizat în prealabil, ambalat într-o folie de argint aurit, apoi într-o pungă de plastic și în cele din urmă în altă pungă de hârtie.

„Vacă răzgâiată !” a bombănit domnul K., șoptit. „Treizeci de minute !”. Domnul K. avea să mai aștepte treizeci de minute înainte de a putea decola și asta pentru că domnișoara R. găsise, probabil, un nou tăuraș pe care să îl călărească pe Insulă. Asta până când se va plictisi. Iar când se va plictisi, oamenii Agenției vor trebui să se ocupe de sigilare. „Vacă răzgâiată” -și-a mai spus o dată domnul K. . Dar vaca aceea era cea mai tânără membră a Familiei. Și Familia era singurul lucru mai presus de domnul K. în universul cunoscut. Singurul motiv de teamă al domnului K., care știa că el, Elita erau, pentru Familie, doar niște inutili cărora li se găsise utilitate. Și orice act de minimă revoltă, orice mărunt gest, orice neatenție ar fi însemnat nu moartea, ci mortalitatea. Iar acest gând îi dădea fiori domnului K., care s-a ridicat, a luat buchetul de flori deja pregătit de Eric și s-a îndreptat spre ușă. Așteptând.