Post Scriptum

În noaptea mea nu strălucesc comete –

e totul doar o lungă așteptare,

nu-i ușă de intrat și nu-i scăpare.

E întuneric. Dens. Și pe perete

scriu numele și aliniez planete

 

E frig în noaptea mea, dar nu-i ninsoare

și iarna-și vinde ultimul solstițiu.

Tot întunericul e doar un armistițiu

cu mine însumi și cu tot ce doare.

Contururile, acum, sunt mult mai clare.

 

Granule mari de întuneric, ce exod,

se sparg în praf mărunt, ca un polen –

în depărtare se aude-un tren-

fotoliul e un fel de eșafod,

iar întunericul un fel de rod.

 

Icoanele sunt goale, într-un ungher,

ori bezna, poate, i-a speriat pe sfinți.

De ce să fugi, când încă poți să minți?

În noaptea lungă sunt doar prizonier

cutiei vechi a unui Schrödinger

 

Când orice număr se preface-n șapte

de la icoane înc-aștept un semn-

bucăți de Dumnezeu sculptate-n lemn.

Secundele-s puține și sunt coapte

sămânța lor e următoarea noapte.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Respirație

Memento

Toamnă

Epilog

Error decoding the Instagram API json
Articolul precedentUmbra
Articolul următorSecundă

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa

%d blogeri au apreciat: