În noaptea mea nu strălucesc comete –
e totul doar o lungă așteptare,
nu-i ușă de intrat și nu-i scăpare.
E întuneric. Dens. Și pe perete
scriu numele și aliniez planete
E frig în noaptea mea, dar nu-i ninsoare
și iarna-și vinde ultimul solstițiu.
Tot întunericul e doar un armistițiu
cu mine însumi și cu tot ce doare.
Contururile, acum, sunt mult mai clare.
Granule mari de întuneric, ce exod,
se sparg în praf mărunt, ca un polen –
în depărtare se aude-un tren-
fotoliul e un fel de eșafod,
iar întunericul un fel de rod.
Icoanele sunt goale, într-un ungher,
ori bezna, poate, i-a speriat pe sfinți.
De ce să fugi, când încă poți să minți?
În noaptea lungă sunt doar prizonier
cutiei vechi a unui Schrödinger
Când orice număr se preface-n șapte
de la icoane înc-aștept un semn-
bucăți de Dumnezeu sculptate-n lemn.
Secundele-s puține și sunt coapte
sămânța lor e următoarea noapte.
