-Fă o minune! i-au spus.
În ochii lor se citea o ură încă imatură, amestecată cu clocotită neîncredere. La ce foloseau cuvintele? Vorbea frumos străinul acesta, dar nu avea nimic de vânzare, nimic de cumpărat, doar vorbe. Nici măcar nu le cânta, pentru dănțuire. Și cine era el să le spună despre bine și rău, despre virtute și păcat? Dacă era un om sfânt, așa cum spuneau unii, atunci să facă o minune. Pentru că doar ăștia, sfinții, trăncăneau despre fleacurile astea și plictiseau trecătorii.
-Fă o minune! i-au strigat. Iată, Zavadei e orb! Redă-i vederea!
L-au împins în față pe cel numit Zavadei. Orbul pipăia aerul cu mâinile, căutând un zid ori un trup, orice i-ar fi putut fi un sprijin.
Străinul s-a apropiat de Zavadei. L-a sărutat pe frunte. A șoptit:
-Vei vedea!
-Cum e, Zavadei? i-au strigat ai lui. Vezi?
Orbul a clătinat din cap. Nu vedea,
-Palavre! au strigat. Știam noi că doar gura e de tine!
-Să mai încerce o dată! a spus cineva. Uite, Iosaut e neputincios de mulți ani. Fă-l să poată umbla!
Străinul s-a apropiat de cel numit Iosaut și, precum făcuse cu cel numit Zavadei, l-a sărutat pe frunte. Și i-a rostit: Vei umbla. Dar ologul nu își putea clinti privirea.
-Să-l alungăm! Trebuie ucis cu pietre! au strigat.
-Cine ești tu să ne cerți pentru păcatele noastre, când nu poți face nici măcar o minune? au strigat.
Bătrânul Iashael a zăbovit o clipă cu piatra în mână. Apoi a ridicat mâna, cerându-le tuturor tăcere. A spus:
-Să-i mai dăm o șansă! Străine, vezi ciotul acela? Acela, de un stat de om! Fă-l din nou copac verde!
Străinul l-a privit cu înțelegere, apoi s-a apropiat de ciotul care fusese cândva vrednic pom. Și l-a îmbrățișat. Dar ciotul nu a înverzit.
-Hei! au strigat. Când o să înverzească?
Străinul s-a întors spre ei, a închis ochii, și-a rezemat spatele de ciot și le-a spus:
-Când va fi plătit prețul!
-Ce preț? au strigat. Ne amăgești! La moarte cu el!
Și pietrele s-au pornit spre el. Una după alta, rupând carnea, dând cale sângelui. S-a prăbușit. Nici măcar nu încerca să își apere chipul, prefăcut acum în sângerândă carne. A gemut, iar pietrele continuau să-l lovească, dând cale pentru nouă sângerare. Un ultim spasm, apoi a rămas în nemișcare.
-Fraților! a strigat atunci Zavadei. Priviți! Ciotul dă frunză! Și crengi. Și floare!
Au privit. Și așa era. Iosau a pășit, l-a atins și a văzut că era aievea.
-Și cu hoitul ce facem? a întrebat cineva.
-Aruncați-l undeva, nu ne mai folosește! a răspuns Iashael. Nevredenicii de noi, dacă n-am știut să-i cerem ceva mai de soi! Aur ar fi trebuit să cerem!
