Casa în care am locuit nu mai există
zidurile
s-au prăbușit
unul câte unul –
cel dinspre răsărit, pe care erau așezate icoanele
cel dinspre miazăzi, prin fereastra căruia ziua se tocmea cu noaptea
cel dinspre apus, de care mă rezemam
când îmi era greu
a mai rămas doar o ușă
care nu duce nicăieri
și eu
cu tălpile în țărână
și tălpile cerului apăsîndu-mi creștetul
Nu mai sunt greșeli de iertat
și nicio cale de apucat
doar o scurtă
foarte scurtă
așteptare
Nu cred că e sfârșitul. Mai ai multe de spus…