Pietre

Forfota nu contenea niciodată acolo. Oameni cu chipuri felurite, însemnate de locul de unde veneau, se mișcau dintr-o parte în alta, într-o zarvă domoală ca un murmur. Negustori din Chitai, cu ochii mijiți și pielea ca ceara, hagii smeriți porniți către locurile sfinte, cu piele arămie și chipuri însemnate de vreme, războinici de abanos și căutătură cruntă, călători de tot felul, cu haine colorate, vorbind limbi nemaiauzite.

În souk forfota nu contenea niciodată. Vânzători de cofeturi își lăudau marfa cu glas cântat, negustori de tămâie și mirodenii te pofteau să adulmeci din miresmele lor, alții erau gata să desfacă în fața ta suluri de mătăsuri țipător colorate din Hindustan. Tarabe cu vechituri care încă purtau în preț și prăvăliile marchitanilor care vindeau oțel de Damasc și pielărie de smirna, totul era de vândut și de cumpărat.

Așezat pe caldarâm, un bătrân cu semnul anilor încrustat pe frunte și cu povara lor adunată în oase, privea pieziș doar către încălțările celor ce treceau, într-un roi nesfârșit, prin fața lui. Nu își ridica privirea. Parcă citea în botinele vechi, în cizmele scumpe ori în sandalele cu împletitură veche poveștile celor de acolo. Își mângâia barba, clătinând încet din cap, de parcă ar fi căinat pe unul ori pe altul. Pe o cârpă, în fața sa, erau aruncate câteva pietre. Mai mari, mai mici. Pietre obișnuite.

-E un vraci? Un vrăjitor? Ori vreun fachir din Hindustan, dintre aceia despre care am auzit vorbindu-se? l-am întrebat pe șeful de caravană, care, binevoitor, se lăsase înduplecat să mă însoțească și să îmi fie tălmaci.

-Nu! mi-a răspuns. E negustor.

-Negustor? m-am mirat. Dar ce vinde?

-Nu se vede? Pietre!

M-am apropiat de bătrân și cu ajutorul însoțitorului meu am încercat să deslușesc.

-Dumneata vinzi pietre? l-am întrebat.

Mi-a privit cizmele colbuite și a dat din cap, a da.

-Pietrele acestea? am insistat, arătând spre pietrele așezate pe cârpa din fața sa.

-Acestea! mi-a răspuns.

Mare e lumea și fără de preche minunile ei, dar și plină de lucruri fără noimă! Am ezitat puțin. Nu îmi dădeam seama dacă se cuvine să îl mai iscodesc. Întrebările semenilor, oricât de binevoitoare, pot mâhni sau pot înfuria, atunci când răspunsurile poartă taine bine ferecate.

Chipul său nu vorbea nici despre mânii gata să se arate, nici despre tăceri care nu trebuie clintite. Așa că am rostit:

-Dar cine le cumpără? Să mă ierți dacă vorba mea e necugetată și Cel Etern să te aibă în paza lui, dar acestea nu-mi par altceva decât pietre ca toate pietrele, dintre cele care se găsesc pretutindeni, pe marginea drumului.

-Pentru că sunt pietre ca toate pietrele! mi-a răspuns îndată. Și uneori, rar, e drept, câte cineva cumpără de la mine vreo piatră. Dar asta nu s-a mai întâmplat de ani!

-Sunt fermecate în vreun fel? Binecuvântate? am continuat să întreb, încercând să deslușesc taina ciudatei lui negustorii.

-Nicicum! mi-a zis. Pietre. Pietre ca toate pietrele.

-Bunule, din nou te rog să mă ierți, dar negustoria dumitale nu pare o afacere prea înfloritoare…

M-a întrerupt cu un semn al mâinii.

-Nici nu e!

-Atunci de ce o faci?

-Pentru că nimeni altcineva nu o face!

Răspunsul lui m-a năucit. Ca orice răspuns bun, năștea alte întrebări. Iar eu deja, mă temeam, îmi îngăduisem mirări mai multe decât se cuvine pentru un călător poposit în oază. Pentru prima dată și-a ridicat privirea. Mi-a zîmbit. A zis:

-Hai, întreabă… Sau nu! Am să îți răspund, pentru că știu deja întrebarea. Dacă eu nu aș face asta, nimeni n-ar vinde pietre ca toate pietrele. Și atunci pietrele n-ar cunoaște preț. În felul acesta, capătă și ele un preț. Mic, de nimic, dar un preț.

-Dar de ce e nevoie să aibă un preț?

-Într-o lume stăpânită de negoț, în care totul se vinde și se cumpără, totul trebuie să aibă un preț.

Am chibzuit preț de câteva clipe la răspunsul lui. Se cuvenea să cumpăr o piatră, măcar pentru a arăta prețuire pentru timpul pe care i-l răpisem. I-am spus:

-Aș vrea să cumpăr o piatră!

-Alege! mi-a spus, trecând cu mâna pe deasupra lor. Toate sunt de vânzare.

Am ales o piatră la întâmplare.

-Ești sigur că pe aceea o vrei? m-a întrebat.

-Ce importanță are? Nu sunt toate aidoma?

-Câtă vreme stau aici, în fața mea, da. Dar după ce vei fi plătit un preț, nu vor mai fi asemenea. Pentru că una va fi devenit a ta.

Am zăbovit ceva vreme, cumpănind în alegerea pe care o aveam de făcut, spre nemulțumirea însoțitorului meu, pe care lucrarea tălmăcitului îl plictisise peste măsură. Am ales, în cele din urmă, o piatră. Mi-ar fi greu să spun de ce o alesesem anume. Dar aveam să-i plătesc prețul și avea să fie a mea.

Am întrebat despre preț. Mi-a cerut cinci bănuți de aramă. Eram gata să plătesc prețul cerut, dar m-a oprit, amintindu-mi că se cuvine să ne tocmim, altfel călcam legea negoțului și nu arătam pietrei destulă prețuire. Am plătit, în cele din urmă, prețul cerut. I-am mulțumit, ne-am salutat după toate regulile politeții orientale și mi-am văzut de drum.

Când caravana a pornit mai departe, am realizat că singurul lucru pe care îl luasem din oază era acea pietricică. Și, într-un chip straniu și de neînțeles, îmi dădea o stare de bine gândul că acum aveam o piatră care era a mea. O pipăiam, îi simțeam conturul prin pânza buzunarelor și asta mă liniștea.

Am călătorit zile bune. Când, într-un târziu, am ajuns la destinația, pierdusem piatra. Și nu mi-a păsat. Era o piatră oarecare și, pentru o vreme, fusese a mea.