3

Articolul precedentDespre mine aflați că
Articolul următorFragila relație cu realitatea

După decenii de involuntară și precară supraviețuire am reușit să admit că însingurarea nu e consecința unor decizii, efectul nedorit al unei acumulări de factori aflați, mai mult sau mai puțin, dincolo de voința noastră, ci un proiect personal, care solicită o anume stăruință. O astfel de acceptare schimbă radical modul în care privim complicatul provizorat pe care îl numim existență. Sau viață.

Acum niște ani, într-o lungă și chinuitoare călătorie cu trenul, am întâlnit primul număr. Tovărășul meu de compartiment, un domn volubil, cu mare poftă de taifas. Trecut binișor de prima tinerețe, dar necopleșit de socoteala anilor, mă tot îndemna la o conversație pe care se învrednicise să o conducă, sfătos, cu un umor molcom, moldovenesc și cu prisos de ceremonie. Vreme de vreo patru stații și cam tot atâtea halte mi-a vorbit despre pasiunile sale literare – discuția începuse de la titlul cărții pe care o aveam în mână -, despre un incert odinioară al tinereții sale și despre o sumă de fleacuri pe care nu mi le mai, deci nu le mai amintesc.

Într-una din gări, trenul a poposit ceva mai mult. Am ieșit pe coridor, la o țigară. Omul m-a privit cu ușoară dezamăgire. Abia articulasem câteva vorbe, iar ieșirea de acum poate îi va fi dat impresia că încerc să scap de vorbăria lui. După câteva clipe a venit alături de mine, pe coridor. I-am întins pachetul de țigări, fără vreo vorbă. M-a refuzat cu un gest scurt. Am rămas amândoi privind pe fereastră la liniștea gării aceleia, dintr-un târgușor uitat al Moldovei. Se înserase. Rămânând cu privirea atârnată de ceasul gării, omul a oftat moale, apoi mi-a spus:

-Acum niște ani…

A urmat o pauză lungă. Poate aștepta să spun ceva care să-l încurajeze să-și urmeze istorisirea, să nască sentimentul că particip cumva la dialog. Am tăcut. S-a auzit sirena locomotivei și trenul s-a pus în mișcare. Mi-am întors privirea spre el și abia atunci a urmat:

-Acum niște ani am cunoscut un domn din Bârlad. Tot într-o călătorie cu trenul. Avea un aspect neîngrijit, deși se vedea, se simțea că era un om de soi. Am vorbit, așa cum vorbesc oamenii pe tren, și am aflat câte ceva despre el. Neîngrijirea despre care vă spuneam era, de fapt, o renunțare. Era ostenit de viață. Îi pierduse, la scurtă vreme distanță, pe cei dragi, soție, copil, părinți. Credința pe care și-o mărturisise se izbea, zi de zi, de resemnata întrebare despre planul divin. El era încă viu, dar asta era o alegere care nu-i aparținea și o pedeapsă pe care socotea că nu o merita.

A urmat o nouă pauză. Mi-am aprins încă o țigară și l-am așteptat să își urmeze vorba. Mi-a cerut, cu un gest, o țigară, și-a aprins-o și a continuat.

-Îmi spunea că pentru el viața, lumea au căpătăt alt chip. Iar lungul și chinuitorul târât prin viață e acum altfel. De ceva vreme nu se mai ostenea să țină minte numele celor întâlniți. Le atribuia, în gând, un număr. Iar întreaga existență devenise o lungă numărătoare a chipurilor. Singurul rost al existenței sale devenise acela de a nu pierde șirul. Nimic mai mult. De atunci, la început fără voie, apoi obsesiv, mânat parcă de o aprigă compulsie, am început să țin și eu o astfel de numărătoare. Dumneavoastră, dacă vreți să aflați, sunteți 23.198. Conductorul a fost 23.199, iar fata de pe peronul gării de mai devreme a fost 23.200. Simt – poate greșesc – că și pentru dumneavoastră a venit vremea aceea. Aș fi onorat să fiu eu cel cu numărul 1.

A stins țigara și s-a întors în compartiment. Când am revenit și eu adormise. Târziu, în nooapte, a coborât salutându-mă cu o înclinare a capului și atât. Asta a fost tot.

Au trecut anii. Au fost clipe în care, mărturisesc, m-am refugiat în biserica numărătorii de chipuri. Apoi, că a fost una, că a fost alta, pierdeam șirul pentru ca, după o vreme, să o iau de la capăt.

N-am înțeles niciodată care era rostul, la ce folosea operațiunea aceasta. Poate mi-a lipsit detașarea, poate încă îmi închipuiam că viața poate avea și altă destinație decât inevitabila moarte. Habar nu am. Ori de câte ori reporneam numărătoarea, începeam de la numărul trei. Numărul doi era, cuviincios, păstrat pentru vremelnicul meu tovarăș de compartiment. Iar numărul unu pentru acel necunoscut din Bîrlad, pe care nu îl întâlnisem niciodată, dar de care, de la o vreme, mă simt tot mai apropiat.

Într-un fel sau altul, cu toții am întâlnit cândva pe cineva din Bîrlad.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Facebook Comments

%d blogeri au apreciat: