A existat o vreme când întâlnirea dintre un băiat și o fată impunea obligatoriu prezența unei a treia persoane. Chaperon – nu cred că există un echivalent în limba română pentru acest termen. Lucrul acesta se mai întâmplă și azi în unele culturi. Prezența terțului era condiția păstrării aparenței de respectabilitate. Intruziv, dar vigilent, acesta avea rolul de apărător al castității, protector al virtuții, veghind la păstrarea distanțării (pe atunci distanțarea nu impunea consum de epitete: socială, fizică), la decența conversației. Cei doi tineri puteau face câțiva pași împreună, evitând contactul fizic, se puteau privi, puteau întreține o conversație plicticoasă, dar nimic mai mult. Respectabilitatea impunea limite stricte, intimitatea era inacceptabilă, atingerile neîngăduite, iar chaperonul era acolo pentru a veghea că așa stau lucrurile. Lucrurile funcționau atâta vreme cât chaperonul își lua, cu cerbicie, rolul în serios. Atunci când un soi de vinovată complicitate îl făcea să devină mai îngăduitor, castitatea ieșea din discuție, virtutea devenea discutabilă, dar asta nu incomoda teribil câtă vreme aparența respectabilității era pastrată.
Întâlnirile cele vinovate aveau, nu de puține ori, și ele nevoie de implicarea unui terț: codoșul sau codoașa. Paradoxal, rostul acestora era tot acela de a păstra aparența respectabilității. Nimic de mirare dacă, frecvent, funcția de chaperon și cea de codoș erau servite de aceleași persoane. Distincția esențială dintre clasele sociale era dată, în cele din urmă, de efortul investit în salvarea aparențelor. Ipocrizia era, deci, un atribut al nobleții.
Aceasta a fost introducerea.
Într-un bloc din Constanța are loc un incendiu. Intervenția pompierilor e zădărnicită de echiparea lor necorespunzătoare. Le lipsește o autoscară. O femeie sare de la etaj. Deznodământul e pe cât de previzibil pe atât de trist. Urmează, inevitabil, trăncăneala publică. Petrecută, la fel de inevitabil, în spațiul social media. De vină e administrația pesedistă, care a stăpânit ani de zile Constanța. Ba de vină e inepta administrație penelistă care a pus mâna pe oraș, de jumătate de an, și o ține dintr-o boacănă în alta. Ba de vină e guvernarea. Liberală, pesedistă, tehnocrată. De vină sunt guvernările care… Pompierii sunt la administrația locală sau centrală? De vină e… Zarvă. Înjurături. Huo. Devinăe.
Discuția se amplifică. Ia proporții grotești. Se alcătuiește un inventar ad hoc al incendiilor. Se socotesc vinovății, distribuite generos în funcție de afilieri. Ăia au fost așa și pe dincolo, dar ăialalți… ohooo! Mecanismul cunoscut de distribuire al culpei și indulgențelor urmează poteca știută, definită limpede de atârnarea de o muchie sau alta a poligonului politic. Trăncănitorii sunt mult prea prinși în grozava lor întreprindere pentru a realiza că toți, dar absolut toți reprezintă un excelent material combustibil utilizabil la proxima ocazie.
Apoi există șanțul Șoșoacă. Viața și opera unei dudui care nu poate evada din temnița onomastică au devenit subiect de mare frământare. Pe cât de mare e repulsia unora față de vulgaritatea personagiului, precaritatea sa intelectuală, pe atât de mare e dragostea admiratorilor săi, motivată de fix aceleași motive. Într-o parte cei care afișează un superior dispreț, perfect justificat de subiectul propus discuției, de cealaltă cei entuziasmați de exercițiile publice de defecare ale fix aceluiași personaj. Dar toți prinși în dezbaterea în care subiectul este Șoșoacă. Subiectul.
Virtuoși cămătari ai opiniei se laudă cu grozava lor docilitate. Ei poartă mască. Și trebuie să te anunțe asta pe orice cale. Ei se vaccinează. Și trebuie să te anunțe asta. Ei s-au vaccinat. Și pun și poze. Ei au făcut rapelul. Poze. Și n-au pățit nimic. Și te anunță asta. Repetat. Insistent. De un an de zile avem existența schilodită de marea frică. Mască. Distanțare. Izolare. Priviri încărcate cu ură. FRICĂ. De un an de zile suntem bombardați, într-un tir infernal, cu statistici, mesaje contradictorii, dar mereu calibrate, construite astfel încât să hrănească frica. Dacă nu de boală, atunci de amenzi.
„Eu m-am vaccinat și mă simt bine”, se laudă unul. Nu îl deranjează deloc faptul că un astfel de mesaj e necesar. Nu găsește nimic ciudat în faptul că e necesară precizarea că se simte bine. Că, adică, el, spre deosebire de alții care s-au vaccinat, n-a crăpat, n-a dat în dambla, nu e lovit de beteșuguri. Nu. Lui nu i s-a întâmplat asta, deci nu există. Deci totul e roz și picățelele sunt azurii. El poartă mască și când e singur în casă. Pentru că el e virtuos. Pentru că el e obedient. El s-a vaccinat și se simte bine. Alții au avut „teribilul” virus și se simt bine. La fel cum unii s-au vaccinat și au crăpat. Fiecare argument al virtuoșilor poate fi anulat de contra-argumentul scepticilor. Nu contează. Nu despre argumente e vorba. În mod rațional poți înțelege teama celor care aleg să se protejeze, la fel cum poți înțelege revolta celor care își văd viața dată peste cap de excesele impuse în numele siguranței sanitare. Există o distanță uriașă între gravitatea problemei (o problemă reală) și reacția statelor. E o problemă de strictă opțiune: ce e mai important? Frica ta sau libertatea mea. Nu, nu noi aveam de optat. Au ales alții pentru noi. Opțiunea noastră a rămas aceea de a accepta obedient alegerea lor sau ba. Și abia aici e problema.
Statul, social media, noi înșine am devenit chaperoni ai relației dintre semeni. Ne reclamăm, zgomotos, agresiv, dreptul la aparențe și nimic mai mult. Da, virusul nu e mai grozav decât alte boli, dar poartă naibii masca. Da, Șoșoacă e o mahalgioaică, dar ea măcar… Da, cheltuim enorm pe măști (în continuare neconforme, mărunt detaliu), geluri anti-bacteriene (vorbim despre un virus, nu o bacterie), dar pompierii nu au ce le trebuie și de vină e… Chaperon sau codoș e tot aia dacă ceea ce contează e doar aparența respectabilității. Iar aparențele sunt tot ce ne mai rămân atunci când relația noastră cu realitatea e atât de fragilă.
