Și dacă, totuși, asumându-ți consecințele, admiți că nu îți place Pollock ? Sprâncene arcuite a mustrare, ochi care te privesc chiorâș, vorbe de alint compătimitor-disprețuitoare, dar mai ales supliciul cumplit al esteților care e musai să te lămurească de ce e Pollock genial și tu o zacuscă lipsită de educație artistică și sensibilitate.
Argumentul ciomag care ți se servește dacă ai avut cutezanța de a te arăta altfel decât sedus de stropelile pollockiene e prețul, sumele incredibile pe care le-au cheltuit cei care își permit asta, fără vreo strâmtorare, pe pânzele americanului. Dacă Peggy Guggenheim a zis că e genial, atunci e genial ! Pentru că, desigur, madam Guggenheim se pricepea la bărbați. Corectură: pentru că madam Guggenheim se pricepea la artă.
Lucrurile pot, cu toate astea, supraviețui laolaltă. Pollock poate va fi fost genial, madam Guggenheim se va fi priceput la artă și cu toate astea e perfect posibil ca mie să îmi displacă bășcălia cromatică a domnului Pollock. Asta e tot. Pollock e, într-o bună măsură, testul suprem al snobismului: ești ori nu în stare să accepți că vopseaua picurată alandala poate fi expresia supremă a geniului ? Dacă poți accepta asta fără crâcneală, ba te mai poți autosugestiona că deslușești acolo barje de emoții primare, chiuvete de simbolism sau căldări pline ochi de reflecții profunde, atunci te califici, ești snob. Ai împlinit condiția fundamentală, aceea de a-ți suspenda criteriile, de a abandona propriul aparat critic, înghițind de-a gata sforăielile cartonate ale „specialiștilor”.
Nu e nimic rău, să fim bine înțeleși, dacă îți place Pollock, dacă lucrările lui (mai ales cele anterioare perioadei picurate) îți spun ceva, mișcă ceva în tine. La fel cum nu e nimic rău dacă îți displace Pollock, dar te găsești tulburat de lumea văzută prin ochii lui Soutine. E mai mult decât o chestiune de gust, e vorba despre arhitectura ta interioară și, într-o anume măsură, despre onestitate.
Ceea ce e fascinant, când vine vorba despre Pollock, nici măcar nu e Pollock însuși (deși biografia lui e cel puțin interesantă), nici măcar opera lui, ci strădania criticilor, nu de puține ori ridicolă, de a născoci argumente care să susțină teza geniului. „Nu făcea nicio schiță prealabilă, nicio planificare a lucrărilor !” se uimește un critic în fața lucrării care ilustrează acest articol, constatând că geniul se manifesta spontan cu rezultate atât de convingătoare. Cum ar fi trebuit să arate o schiță sau ce era de planificat la lucrarea în discuție îmi e greu să înțeleg.
Într-un interviu pentru emisiunea „60 de minute”, de la CBS, acum niște ani, Antonin Scallia, pe atunci judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, are un schimb mai contondent de replici cu cea care realiza interviul și care se scremea din cale-afară să convingă că, într-o chestiune de ordin juridic, punctul ei de vedere era mai de luat în seamă decât al judecătorului celei mai înalte instanțe. Scallia, care era orice, dar nu un ursuleț de pluș, dă atunci o replică memorabilă: „This is my view. And it happens to be correct !”. Discuție închisă. Punct. Scallia înțelesese că, într-o conversație, de la un punct încolo, traficul de argumente, recursul la logică sau bun-simț devin cheltuială inutilă, așa că a închis discuția, aproape brutal, dintr-o poziție de autoritate. Orice altă punere în discuție devenea ridicolă, inutilă, pentru că da, punctul de vedere al șefului celei mai înalte instanțe e cel corect, devine lege.
Despre Richard Nixon se spune că, într-un dialog informal cu un ziarist, i s-ar fi atras atenția că anumite decizii (legate de războiul din Vietnam) sunt cel puțin discutabile. Jurnalistul respectiv s-a grăbit să aducă o seamă de argumente în favoarea afirmației sale, lucru care l-a făcut pe Nixon să-i răspundă: „You may be right, but I am the president.”
Punctul meu de vedere nu poate fi invalidat de opinia covârșitoare a criticilor, care îl adoră pe Pollock. Opinia lor formează gustul majorității, punctul meu de vedere e doar expresia propriei percepții. La fel și în cazul celei care îl intervieva pe Scallia sau al jurnalistului care conversa cu Nixon. În cele din urmă autoritatea recunoscută impune soluția. Ne păstrăm punctul de vedere, ne bucurăm de libertatea de expresie, dar autoritatea e cea care indică direcția de urmat. Nu întotdeauna ce corectă. Apoi însăși autoritatea e pusă în discuție, e contestată. Acesta e momentul în care intră în discuție numerele. În cazul lucrărilor lui Pollock e vorba de prețul la care se vând acestea. În politică apare întrebarea lui Stalin: câte divizii are Vaticanul ? Iar azi, întrebarea e: câți oameni poate scoate în stradă cutare ? În stradă, nu la vot. Iar mulțimea, privită de sus, foarte de sus, seamănă teribil cu tabloul lui Pollock. Și îmi dau seama că poate greșeam, că poate abia acum înțeleg, că poate Pollock…