O poveste 4G
Omul e taximetrist profesionist. Se vede din felul în care abordează semaforul. „Verdele e pentru fraieri, galbenu’ pentru blonde, roșu’ pentru șmecheri” mă educă rapid. În timp ce implementează agresiv viziunea proprie despre complexa tematică a cromaticii semaforiene tot pleznește cu degetele în telefon. La un moment dat pare exasperat de complicata operație de târâre a deștelor pe ecranul telefonului și apelează pe cineva. Urmează o conversație lungă, dar extrem de instructivă din care aflu că: Sile karatistu’ s-a bătut cu Dante de la vulcanizare și și-a luat-o, Sanda cioara e măritată cu unu’ care e în Italia, la a lu’ Ciorbă are rulmenți de spate ieftini și țigări fără timbru, ăia ( nu se știe care) n-are echipă, dacă dai cu șpreiu’ trece, dar mai ales că alea măritate nu face figuri, da’ e nebune. Îi atrag atenția că iar a trecut pe roșu. „Șefu’, ești de la poliție?” se interesează el de traiectoria mea profesională. La următoarea intersecție e cât pe ce să se ciocnească de o măgăoaie condusă de o blondă care vorbea la telefon.
-Lasă telefonu’, piți, c-o punem de-o amiabilă! o motivează afabil competentul meu șofer. Apoi continuă conversația pentru a îmi oferi ocazia să aflu că Romică badigardu și-a luat sabie ninja de la Ramses, da’ l-a țepuit țiganu’ că i-a ruginit.
Ajungem. Plătesc. Cobor. Ăla demarează în trombă, grăbit, probabil, să prindă roșul la semafor. Nu mai aflu dacă Mariana manichiurista dă veveriță sau doar pitpalac. Asta e. Nimeni nu le poate ști pe toate. Un june năuc intră în mine, mai să mă dărâme. E cu ochii beliți în telefon. Mormăie ceva și își vede de drum fără să mă privească, fără să privească pe unde calcă. Nu-mi dau seama dacă mormăiala lui era scuză sau înjurătură. Nici el nu cred că și-a dat seama ce am mormăit eu.
Intru în prăvălie. Vânzătoarea e pe un scăunel, cu telefonul în palmă, tastează și hlizește de-i tremură colanții și șlapii. Mă uit pe rafturi, mă uit la ea, la ușă. Nimic. Fără să ridice ochii din telefon îmi zice: dacă vă hotărâți, îmi ziceți. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Duduia e atât de ocupată și eu o inoportunez. Ies înainte să-i consum tot oxigenul, tot 4g-ul din prăvălie. Intru peste drum. Găsesc repede ce-mi trebuie. Mă așez la rând. În fața mea o jună care cred că n-a ieșit bine din imprimantă. E rotunjoară spre rotunjoaie, părul îi e amenajat într-o bizară coafură, un fel de codiță în partea dreaptă, în stânga e rasă, iar pe creștet smocurile luptă pentru autonomie. În schimb are părul ei o cromatică atât de complexă încât ar băga în balamuc orice ecran AMOLED. Are niște blugi negri, care par și ei scârbiți de felul în care le-a evoluat existența. Nu știu dacă sunt rupți din fabrică, de vreun admirator foarte înfocat și orb sau de principiul elementar care spune că forța e egală cu masa ori accelerația. Accelerația nu cred că e vreo mare șmecherie în cazul ăsta, dar dacă e vorba de masă… acolo sunt cel puțin opt pe zi și consistente bine. În fine, vânzătoarea îi adună târguielile în pungă și îi spune totalul: 63 de lei. Aia n-o bagă în seamă. Vânzătoarea repetă. Spaima cusăturilor scutură din cap, deranjată. Casierița nu se dă bătută și îi atrage atenția că mai așteaptă și alții. Aia nimic, dă cu degetul în telefon de parcă adună magiunul de pe clătită. Într-un târziu se caută în portofel. N-are decât 50 de lei. Renunță la mere. Și la ardei. Păstrează cipsurile, cola, pizza congelată, mă rog, furajul adecvat. Vânzătoarea o anunță că acum totalul e 49 de lei, dar juna e iar prinsă cu frecatul telefonului. Nu mai rezist și-i zic:
-Domnișoară, poate lăsați telefonul un minut!
Face ochii mari la mine. Văd cum se urcă ușor clăbucul prin buze.
-Care-i faza? mă ia din scurt. Ești misogin?
Felul seducător în care m-a tutuit m-a cucerit, așa că tot ce pot răspunde e:
-Încerc!
Îi aruncă celei de la casă hârtia de 50 și pleacă unduindu-se ca hipopotamul la ieșirea din heleșteu, după ce ne salută pe toți cu un:
-Hai, pa!
În spatele meu doi puști chicotesc. „Fă-i, bă, poză cu telefonul!” . Fac amândoi poze, apoi încep să se consulte în privința urcării pe net. Hotărăsc să pună poza pe FB cu titlul „Impresii din Burtistan”. Plătesc ce am de plătit și ies. În ușă o doamnă citește mesajele din telefon. Îi țin ușa, așteptând-o să intre, dar până să intre ea dă năvală un bărbos, ferm convins că delicatul meu cavalerism le e adresat femeilor de orice sex.
La librărie vânzătoarea vrea să facă un selfie cu mine, că mă știe. De ce? întreb. Dar doamna lucrează la librărie, deci pentru ea întrebările astea, de ce, de unde venim, unde ne ducem, care e rostul vieții… astea toate au cod de bare și sunt grupate în rafturi, în funcție de editură. După ce își satisface nevoie de selfăneală, mă ignoră și intră într-o răstită conversație cu cineva numit Vali, care trebuie să-i explice „cum se pune pozele pe feisbuc de pe mobil”. Aștept vreo cinci minute ca să pot întreba despre cartea pe care o caut, dar convorbirea durează. Apelez la colega ei de la papetărie, dar e ocupată. Își fotografiază unghiile cu telefonul mobil. Ies.
În jurul meu aproape toți sunt cu telefonul la ureche sau cu ochii înțepeniți în telefon. Te întrebi dacă ei folosesc telefonul sau telefoanele îi folosesc pe ei, pentru că par pierduți, desprinși de lumea reală. Așteaptă să vină de pe ecranul telefonului ăla care să le zică ce le priește să mânânce, când să protesteze, când să nu protesteze, împotriva a ce să protesteze, dacă mai are Ciorbă rulmenți de spate, cum să se îmbrace, care e numărul norocos de azi pentru zodia lor, care e ticul verbal la modă, pe care e musai să și-l însușească și ei. Îmi păpăi buzunarul. Telefonul meu e acolo. E pe silențios. Transmisia de date e închisă. Sunt în regulă.
Deci, despre legile justiției…
