Guvernul doamnei Merkel, fătat cu mari dureri, după mai bine de jumătate de an de tocmeală, e pe ducă. Politica privind imigrația a dus CDU, partidul la care a fost repartizată doamna Merkel, la un scor extrem de scăzut, cu care creștin-democrații nu erau obișnuiți – chestie cu atât mai rușinoasă pentru social-democrații lui Schultz, care chiar și în aceste condiții abia au reușit să iasă pe locul doi, la alegerile de toamna trecută.
Criticile constante referitoare la politica sa de deschidere a frontierelor, creșterea infracțiunilor cu violență comise de refugiați/migranți (terminologia se schimbă, în funcție de ordin), atentatele teroriste tot mai frecvente, toate au dus la o erodare a încrederii în viziunea merkelistă și o scădere drastică a suportului pentru politica dusă de actualul cancelar. De la entuziasmul tembeluț al celor care îi așteptatu în gară pe refugiați, cu flori și pancarte de bun venit, până la momentul în care AfD (Alternativa pentru Germania – partid de sorginte naționalistă, ferm opus politicii granițelor deschise) intră în Bundestag cu 16% dintre voturi, nu au trecut decât 2 ani. Cea mai recentă dramă, în care o fetiță de 14 ani a fost violată și apoi ucisă de către un refugiat, în apropierea unei tabere de refugiați, a reprezentat elementul care pare să fi transformat exasperarea în furie. Iar acest moment este unul critic pentru guvernul Angelei Merkel și alianța pe care se străduiește să o conducă.
Angela Merkel este ultimul important susținător al politicii metisajului forțat, al globalizării iraționale (există și un altfel de globalizare, care se petrece, lent, natural,de multă vreme). La Casa Albă e Trump, un răstit adversar al acestei viziuni despre ordinea mondială. În Marea Britanie, madam May nu mai știe de capul ei, încercând ba să negocieze un brexit de care mulți britanici s-ar lipsi, ba să stingă focurile din propriul partid, ba să încerce să gestioneze propriile probleme cu migrația, ș.a.m.d.. Macron e doar un oportunist care se visează lider de anvergură mondială și care e gata să se urce pe orice val care îl poate plimba cât mai departe (ieri a avut loc un nou atentat în Franța, despre care, nicio mirare, presa tradițională nu spune nimic). În Austria noul cancelar, opus vehement politicilor pro-migrație, închide moschei și spune: ajunge! În Italia se întâmplă același lucru. Despre Ungaria ce să mai vorbim! Sau Polonia, Cehia ori Slovacia. Putin a fost în mod statornic un oponent al acestui tip de politici, iar Xi își vede de propriul proiect, acela de a transforma China în cea mai puternică economie a planetei.
În condițiile în care cea poreclită „doamna de fier” de către colportorii de stereotipuri care parazitează presa (doamna de fier era un cumplit instrument de tortură!) e pe năsălie, e foarte probabil ca politica europeană, în ansamblu, să sufere redefiniri. Asta pentru că, în ciuda cârcotelilor ocazionale, cam toată lumea părea să se fi obișnuit că Germania e stăpâna Europei, madam Merkel e Dumnezeu, ca atare deciziile pentru tot ce viețuiește în tot mai șubreda uniune se iau la Berlin și se trâmbițează la Bruxelles. Lucrurile nu se vor schimba extrem de repede, nu foarte dramatic, dar se vor schimba. Teza multi-culturalismului cu orice preț, totuși, va supraviețui, chiar dacă își va mai pierde din influență, unele dintre efectele politicilor merkeliste, mă tem, sunt ireversibile.
Cum s-a ajuns aici? Ce justificare a existat pentru această politică de alterare forțată a peisajului demografic european. Făceam trimitere, mai sus, la ideea de metisaj forțat. Pentru ilustrare, fostul partener al doamnei Merkel:
Argumentul inițial al Angelei Merkel a fost acela că Germania are un deficit de 1.000.000 de lucrători, adică peste 1.000.000 de locuri de muncă neocupate. Argumentul e nu doar greșit, ci de-a dreptul ticălos. Rata șomajului, în Germania, e de circa 3,8% (în mod constant peste 3,5% de ani buni), adică ceva mai bine de un milion de oameni. Acceptând că acele locuri de muncă sunt slujbe pe care germanii nu le-ar accepta sau le-ar accepta cu dificultate, putem arunca o privire peste rata șomajului în restul Uniunii Europene. 21% Grecia, 16 % Spania, 11% Italia, până la 4.5 % în România sau Polonia. Existau, deci, și alte soluții. De fapt, nu doar existau, erau obligatorii, pentru că ține de esența Uniunii Europene. Sau așa ar trebui. Construcția unui mecanism de redistribuție a forței de muncă la nivel european e o chestiune constant amânată sau ignorată de către Bruxelles. Apoi, nu avem cum omite faptul că, la momentul aderării României și Bulgariei la UE, Germania a fost printre statele care au impus restricții privind accesul la piața muncii pentru cetățenii provenind din aceste două state. În fine, un argument mai puțin corect politic, dar de neignorat este acela că integrarea reprezintă o condiție a accesului la piața muncii pentru cei provenind dintre migranți. Or cei mai mulți refuză integrarea, au venit pentru a trăi din ajutoarele sociale, sunt slab calificați sau necalificați.
A urmat apoi teoria îmbătrânirii populației. Teoria rapid dezasamblată de realitatea biologică: migranții îmbătrânesc și ei. Imediat a venit teza scăderii natalității. Scăderea natalității poate fi o problemă, dar ea poate fi combătută prin politici specifice. Rusia a trecut prin exact aceleași probleme, ani la rând înregistrând ceea ce se numește o creștere negativă a populației. Politicile lui Putin, care a făcut din asta una dintre priorități, au avut ca rezultat o redresare, iar azi Rusia este pentru al treilea an consecutiv în situația de a înregistra o creștere pozitivă. Declinul demografic este o problemă reală, care are nevoie de soluții reale, iar soluția importului masiv de populație, care antrenează o masivă alterare a structurii sociale și definirea culturală europeană e cea mai proastă soluție.
În fine, un motiv frecvent invocat e cel reprezentat de nevoia de multiculturalism. Ceea ce e o prostie. În epoca în care internetul a inundat totul, când circulăm în toate direcțiile, schimburile comerciale și culturale au o anvergură de neimaginat acum jumătate de veac, un astfel de argument nu poate supraviețui. Suntem în permanență în contact cu alte culturi, ceea ce e o chestie, în vreme ce importul de populații aparținând altor culturi e cu totul altceva. Și apoi, hai să lăsăm naibii stupiditatea corectitudinii politice și să vorbim deschis: despre ce e vorba? Ce ne lipsește? Gastronomia din Eritreea? Avem nevoie de mai multă poezie din Mali? De mai multă dramaturgie nigeriană sau de producție cinematografică din Burundi? Chiar dacă ar fi așa, pentru asta există internetul. Și, serios, de câți bucătari eritreeni e nevoie? Iar dacă multiculturalismul și globalizarea anapoda au devenit un imperativ global, atunci de ce nu vedem o precupare a saudiților legată de deficitul de catedrale și cultură occidentală, ori îngrijorarea sudanezilor că nu există destule biserici ortodoxe si suficienți hipsteri albi homosexuali?
Vestul european are, neîndoielnic, datorii de plătit fostelor colonii, pentru veacurile de barbară exploatare. Un prim pas spre căință ar fi revizitarea politicii față de actualele colonii, din estul european. Avem datoria de a da dovadă de solidaritate față de cei care trec prin drame cumplite, cum sunt cei din Siria. Dar nu avem voie să uităm că dramele acelea se nasc tocmai din cauza ticălosului tembelism al celor care azi ne cer solidaritate, tocmai din cauza intervenției europene (și americane) în Libia, Irak sau Siria. Schimburile de culturi și de populații s-au petrecut dintotdeauna, în mod natural. Și vor continua să se petreacă. E nu doar firesc, ci, pe termen lung, benefic. Dar, repet, lucrurile acestea trebuie să se întâmple natural, nu ca parte a unui proces forțat de modificare a populației. Iar Germania ne-a mai trecut pe toți prin coșmar cu un astfel de experiment, atunci încercând exact opusul: exterminarea unei populații. Și atunci, ca și acum, existau unii, auto-intitulați elite, care credeau că e treaba lor să facă inginerie demografică. Nu avem voie să uităm asta, chiar dacă nu e corect politic, chiar dacă se simte madam Merkel ofensată sau intră în panică lingăii de clanțe de pe la noi.
Europa este deja multi-culturală. Mămăliga stă lângă coniacul franțuzesc și cârnatul nemțesc. Moscheile și sinagogile pot exista, nestânjenite, lângă vechile catedrale. Cei care vor să vină aici, pentru că pot găsi aici mai multă libertate, mai multă prosperitate și o anume formă de civilizație au fost și sunt bineveniți. Atunci însă când madam Merkel susține că trebuie să vină pentru a ne lua locul, avem o problemă. Atunci când vin nu pentru că își doresc civilizația europeană, ci moartea ei, atunci avem o problemă.
Plecarea Angelei Merkel e o chestiune de timp. La nivel european inerția tendințelor va mai întârzia schimbările. Alegerile europene de anul viitor ar putea aduce, totuși, necesarele schimbări. Din păcate, România nu va putea contribui la asta. Dimpotrivă. Pentru că președinția rotativă a UE va reveni României, în prima parte a lui 2019, iar România va fi reprezentată de către Klaus Iohannis. Și pentru că partidele românești care vor participa la alegerile de anul viitor au deprinderea proastă de a întreba cât de sus, atunci când de la Bruxelles/Berlin/Washington li se spune să sară. Și încă nu au înțeles că, de fapt, nu sunt obligați să sară. Iar soluțiile de tip „România Mare”, din fericire, nu mai sunt acceptate.