nu mă întreba care îmi e numele, străine,
vitejii și măscăricii mor laolaltă
la ce bun un nume cioplit de o daltă
doar carnea e vie, iar mintea-n ruine
amurgul în purpuri de care-mi vorbești
îl știu. des mi-a fost prilej de
năvalnice visuri, slăbiciuni omenești
și ce deznădejde
când zorii de-apoi vin și te izbești
de rugul concret și-un vârtej de
cuvinte în care abia deslușești
cine îți ești
nu-mi spune, străine, de sacra lumină
a căii cerești
eu văd doar deșertul, nu e nicio grădină
întunericul amplu, rece, solemn
învelind putregaiul, carnea sângerând vină
și din tot ce-am sperat, ori din tot ce-a fost demn
un bizar fragmentarium
uriașă cangrenă
viața ne-a fost arenă
lumea doar spoliarium