Spoliarium

nu mă întreba care îmi e numele, străine,

vitejii și măscăricii mor laolaltă

la ce bun un nume cioplit de o daltă

doar carnea e vie, iar mintea-n ruine

amurgul în purpuri de care-mi vorbești

îl știu. des mi-a fost prilej de

năvalnice visuri, slăbiciuni omenești

și ce deznădejde

când zorii de-apoi vin și te izbești

de rugul concret și-un vârtej de

cuvinte în care abia deslușești

cine îți ești

 

nu-mi spune, străine, de sacra lumină

a căii cerești

eu văd doar deșertul, nu e nicio grădină

întunericul amplu, rece, solemn

învelind putregaiul, carnea sângerând vină

și din tot ce-am sperat, ori din tot ce-a fost demn

un bizar fragmentarium

uriașă cangrenă

 

viața ne-a fost arenă

lumea doar spoliarium

 

 

 

 

 

 

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa