I-am spus cândva că mă irită excesiva utilizare a prezentului simplu în proza de azi. E o formă de lene, spuneam, înțepenirea în prezentul simplu de care se fac vinovați în egală măsură diletanții ambițioși ori autori cu ceva agoniseală. Mi-a răspuns, cu glasul acela inconfundabil care pornea în tonuri grave, baritonale, pentru a atinge, în vâltoarea demonstrației, acute de tenor. Totul punctat cu o bine meșteșugită rânduire a pauzelor.
„Conjugarea la trecut e tristă, măi Daniele! Perfectul simplu o mai înveselește, îi mai dă un bobârnac, face povesteala mai zveltă.”
Conjugarea la trecut e tristă, Nic.
Puțini sunt ori au fost cei pe care i-am putut numi prieteni în viața asta, iar Nic a fost – blestemată conjugare – unul dintre ei. Poate cel mai apropiat sufletului meu compus din neguri și cioturi de amurg. Ne cheltuiam bune ceasuri în taifasuri care începeau între zăpezile lui „Nea Fane” și se isprăveau rezemate de zidul șubred al vreunei prăvălii de cartier. Spectaculoasa lui erudiție nu copleșea, dimpotrivă, bonomă și trupeșă, aidoma lui, dănțuia cu încântătoare sprinteneală printre vremuri și chipuri, luându-te vrednic martor la întâmplări pe care nu le-ai trăit, printre tomuri pe care nu le-ai citit, dar care, de acum, te conțineau, într-un fel pe care nu aveau cum îl pricepe.
Mă necăjeau telefoanele lui matinale – n-am fost nicicând dintre cei care se trezesc odată cu ziua. „Ce faci, domnule? Iar dormi? Hai că nu te țin!” – mă lua din scurt. Încă năuc de reîntâlnirea cu viața în care era, iată, înmatriculat, îmi porneam dezmeticeala în zvon de poveste ori în mimate indignări articulate cu nostime calambururi ori de mirare cuvinte scornite de o bucurie a rostirii cum nu am mai întâlnit. Îmi promitea de fiecare dată că nu mă va mai suna la mijit de zori. Făgăduiala care dura până a doua zi. Când, târziu, a început să își țină făgăduiala, am descoperit că îmi lipseau taifasurile de desferecarea ochilor.
Conjugarea la trecut e tristă, Nic.
„Derbedeul ăsta scrie bine, dar e puturos!” i-a explicat lui Dumitru Radu Popescu, în biroul de la Editura Academiei, unde puneam, împreună, la cale o ediție Alexandru Andrițoiu. Derbedeul eram eu. „Și auzi dumneata! Cică nu-i place Proust!”. DRP m-a privit cu ochi mari: „Asta nu se poate!”
Ne-am mutat la o masă dintr-o cafenea, unde am avut de lămurit bune ceasuri de ce el îl adora pe Proust, iar eu îl găseam dezlânat, nevoiaș și excesiv de demonstrativ. „Ești prea tânăr, de-aia!”, m-a pus la punct.
Încă nu-mi place Proust, Nic dragă. Dar încep să-i descopăr un soi de farmec.
Conjugarea la trecut e tristă, Nic.
„Daniel… Daniel… Nic a murit!” mi-a șoptit Mihaela, soția și marea lui iubire, printre suspine încărcate cu lacrimă.
Și am știut că de acum sunt singur. Nu pe tine te plângeam, Nic, ci singurătatea în care am rămas zidit o plângeam.
De două zile îmi spun că s-ar cuveni să scriu despre cum ai fost, despre cine ai fost, despre cine ne-am fost. Și nu reușesc. Toate conjugările sunt triste. Și toate declinările. Și toate rostirile. Doar amintirile sunt altfel. Nu știu, bătrâne prieten, de la cine ai luat cu împrumut moartea asta, dar nu-ți șade bine cu ea.
Conjugarea la trecut e tristă, Nic.
Va veni vremea când voi putea scrie. Despre tine. Despre cărțile tale. Despre sfădelile noastre. Dar nu acum. Acum vreau doar să nu-mi iau bun rămas. Încă o vreme. Am telefonul alături, nu, nu l-am mai lăsat pe cine știe unde. Poți suna. Oricând. Nu, nu m-am tâmpit! Știu că de dincolo nu ai cum suna, nu ai cum veni. Dar pot eu veni.