locuiam, într-o vreme, într-un colț al privirii lor
lângă cuierul de care stăteau sprijinite umbrele negre
întotdeauna negre
și-mi spuneam că oamenii sunt buni
de vreme ce umbra mea găsea sălaș
în marginea privirii lor
în colțul acela al ochiului
pe unde se nasc lacrimile
lacrimile
lacrimile nu erau niciodată ale lor
și atunci mă întrebam
cine pe cine locuiește
și ascultam boncănitul cerbului
aburit de iarnă