Pleoapă

locuiam, într-o vreme, într-un colț al privirii lor

lângă cuierul de care stăteau sprijinite umbrele negre

întotdeauna negre

și-mi spuneam că  oamenii sunt buni

de vreme ce umbra mea găsea sălaș

în marginea privirii lor

în colțul acela al ochiului

pe unde se nasc lacrimile

 

lacrimile

lacrimile nu erau niciodată ale lor

și atunci mă întrebam

cine pe cine locuiește

și ascultam boncănitul cerbului

aburit de iarnă

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa