- Au venit cărțile. Colet împachetat neglijent, sufocat de bandă adezivă.
- Patru autori. Unul pe care am descoperit că-l ador. Am descoperit târziu. Mai întâi l-am ocolit. Luase Nobelul, devenise la modă, toată lumea îl pomenea, toți îl cumpărau. Nu știu care e raportul dintre cei care-l citeau și cei care-l citai. Când am luat primul titlu în mână, l-am consumat rapid, cu un nesaț pe care-l credeam pierdut. Al doilea titlu a venit la ceva distanță. Atunci am decis că-mi place. După încă 3-4 titluri am fost convins că-mi place.
- Abia după ce au trecut niște ani de la ultima lectură am realizat că-l ador. Era, deci, obligatoriu să găsesc și celelalte titluri. A devenit materie care trebuie asimilată. E acolo ceva din felul meu de a înțelege literatura. Mai puțin lenea, depresia și lehamitea. Alea sunt doar ale mele.
- Al doilea autor e o regăsire. Tot Nobel. Altă decadă. Altă epocă. Alt registru. Trei cărți. Grăbita răsfoire, nu mai mult de un sfert de ceas, mă duce pe un teritoriu familiar. Teamă. Emoțiile regăsirii s-ar putea să nu se mai potrivească fiorului euforic de odinioară. Teama asta, deseori, mă face să-mi reprim pornirea unei recitiri. Puțini, foarte puțini supraviețuiesc recitirii.
- Al treilea e Eco. El a supraviețuit re-re-recitirilor. Are darul miraculos de a se adapta fiecărei noi lecturi. Am spus o prostie? Mi-o asum. Aveam cartea într-o ediție veche, tipărită neîngrijit, hârtie proastă, cerneală puțină, azi ilizibilă.
- Cel de al patrulea e un autor român. Contemporan. Lăudat. Tradus. Adică cele trei elemente care m-ar face să-l evit. Bifarea a doar două condiții lasă loc de speranță. Toate trei nu. Ezit înaintea răsfoirii. Sunt trei cărți. Nu știu. Prima răsfoire l-ar putea trimite rapid în raftul „mai târziu spre niciodată”.
- Prima răsfoire, prima carte. 10 minute, poate 15. E îndrăgostit de pronumele demonstrativ. Abuzează de el, e aproape insuportabil. Teribilism mult, căutate imagini șoc și neîngrijire a frazei. E volumul de debut. Cele trei condiții!
- A doua carte are o frază cleioasă. Aceeași lăbărțare a pronumelui demonstrativ care anulează orice strădanie stilistică. Împerecherea dintre cuvintele vechi, prăfuite, dar nu atât de suferinde încât să fie arhaisme și cuvintele noi, străbătând urbanul de la periferie până spre asfalt e o idee interesantă. Prost împlinită.
- Și ultima. Cea mai recentă. Onomastică scrâșnită, frază poleită, lustruită cu ceva grijă. Parcă mai digerabil. Parcă. Dar nu simt, nu zăresc povestea. În 15-20 de minute de răsfoire, povestea începe să își arate, vag, conturul. Aici nu. Se poate și fără poveste. Sau se poate fără edificiu stilistic. Cum se poate fără originalitate. Nu se poate fără toate. Raftul „niciodată”, hotărât. Cele trei condiții! Fusesem prevenit.
- Două capitole. Nu mai am chef. L-am aruncat pe Dimitrie în locul în care eu însumi mă aflu. Deja scriam mecanic, iar asta e obositor. Până mâine am vreme să hotărăsc dacă păstrez paginile astea sau nu. În ultimele două săptămâni am păstrat puțin. Am nevoie de o schimbare. De mediu, de registru, de stare, de cer. Nu știu. Simt că scriu doar pentru a-mi demonstra că încă pot. Și nu sunt sigur că pot.
- Revăzut capitolul de ieri. La gunoi. Munca pe manuscris e impecabilă azi. Nu rămân semne ale neizbutirii, corecturi, linii care taie sau bule care explică. Click. Gata.
- Mă interesează ce spune Putin, dar îmi e greu să-l urmăresc. Ei/noi, buni/răi, drepți/nedrepți. Și?
Filă de jurnal
1 Comment
Lasă un răspuns
Articole care v-ar mai putea interesa
Primul autor se poate deconspira măcar printr-o frază?
Vă rog tare frumos!