Noua Atenă

În romanul lui Arthur C. Clarke, „Sfîrșitul copilăriei”, se vorbește, la un moment dat, despre Noua Atenă. Ce este Noua Atenă? Un ultim refugiu al unei omeniri copleșite de senilă fericire și bleagă virtute. Un refugiu de care mulți dintre noi am avea nevoie azi, din motive cumva dferite, dar comparabile.

Pentru cei care nu au citit romanul lui Clarke (pe care îl recomand chiar nepasionaților de literatură SF) ar fi utile mărunte lămuriri. Undeva spre sfârșitul secolului XX (cartea a apărut în 1953), are loc contactul dintre umanitate și o civilizație extraterestră. Contact este, poate, impropriu spus. Nou veniții, care își manifestă prezența, dar refuză să se arate (din motive pe care vă las să le descoperiți) bună vreme, impun schimbări profunde. Bolile sunt eradicate, durata de viață crește semnificativ, dispar inegalitățile, războaiele sau fărădelegile. Omenirea intră într-o așa numită epocă de aur. O epocă a prosperității, a fericirii (aproape obligatorii), a echității. Aceasta este doar o etapă din planul mult mai complex pe care o entitate complexă îl are pentru umanitate. Nu vreau să stric bucuria descoperirii pentru cei care încă nu au citit cartea, așa că nu am să povestesc mai mult decât am făcut-o deja. Contextul era important.

Ei bine, în acea epocă de aur, există și unii pentru care noua lume înseamnă doar o uriașă plictiseală. Acolo unde ceilalți văd bunăstare, securitate, eliminarea oricărei forme de injustiție, acești câțiva văd stagnare și dezumanizare. Așa că pentru ei există acel refugiu despre care vorbeam la început: Noua Atenă. Un loc în care cei care doresc asta pot continua să trăiască așa cum au făcut-o și până acum. Chiar dacă asta înseamnă, în acel spațiu, conservarea cusururilor umanității, de la criminalitate și inegalitate, la viciul fumatului și „hrana nesănătoasă”. Pentru că teribila prosperitate adusă de noua ordine este în egală măsură sterilă, inertă.  Noua Atenă avea să dureze tot atât cât urma să dureze și epoca de aur. Ce înseamnă asta veți descoperi citind cartea.

Romanul lui Clarke merită atenție din o seamă de motive. Poate și pentru că, mutatis mutandis, ați putea găsi acolo interesante paralele cu ceea ce ni se întâmplă astăzi or cu ceea ce ar putea să ni se (mai) întâmple. Acea Noua Atenă evocată de Clarke, ar putea fi răspunsul pentru mulți dintre noi, astăzi. Pentru cei care (da, suntem niște ne-evoluați, niște inadaptați) încă ne îndărtnicim să credem că există doar două sexe (iar dacă alegem să le botezăm „genuri”, tot două ies la socoteală), că bărbații nu pot rămâne gravizi iar femeile au alte atârnări decât bărbații. Pentru cei care nu socotim că ostentația expresiei unei sexualități marginale este definitorie pentru individualitatea noastră. Pentru cei care nu credem că „nu vei avea nimic și vei fi fericit” este idealul pentru care trebuie sacrificat orice. Pentru cei care decidem să rămânem atât de înapoiați încât nu avem de gând să ne apucăm de mâncat gândaci. Pentru cei care nu avem chef să interzicem cuvinte, să ardem cărți ori să dărâmăm statui doar pentru că niște tulburați au o problemă cu ele. Pentru toți aceștia ar fi nevoie de o Nouă Atenă.

Acum niște ani, destui pentru a le fi pierdut socoteala, aveam o conversație cu un prieten între timp plecat dintre noi,un cărturar serios și o minte extrem de lucidă. Vorbeam noi despre libertatea de expresie și modalitățile de afirmare a ei aduse de noile tehnologii. Eu insistam că libertatea aceasta nu ar trebui să aibă îngrădire. Prietenul meu spunea că dimpotrivă, o anume îngrădire era necesară atunci pentru ca o mai gravă cenzură să nu apară mai târziu. Argumentul său era clar: numărul uriaș de imbecili.

Anii au trecut, prietenul meu nu mai e, dar acum înțeleg ce spunea. Imbecilii lăsați liberi atunci au devenit imbecilii pe care îi enervează libertatea noastră de azi. Pentru că azi ei conduc lumea. Și de ce n-ar face-o, dacă ei sunt cei mulți?

Iată de ce Noua Atenă ar putea fi singura șansă, pentru noi, cei neadaptați, incapabili să deprindem noua rânduială, insensibili la zeitgeist. E cazul să admitem că am pierdut. Că lumea se îndreaptă ireversibil spre o „epocă de aur”. De care, însă, noi am vrea să ne lipsim, pentru vremea, puțină, care ne-a mai rămas de trăit. O Nouă Atenă ar putea fi, deci, singura veste bună care ne-ar mai rămâne. Vestea proastă e că nu o vom avea. Dar suntem acceptați, în continuare, la uriașul bal prilejuit de amurgul umanității.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Barbarii

Autumnală

Naufragiul necesar

π

Error decoding the Instagram API json
Articolul precedentFuga
Articolul următorO zi de aprilie

2 Comments

  1. Mă bântuie și pe mine ideea că asistăm la apusul umanității. Oricât aș vrea să înlătur gândul. Mă liniștește gândul că apusul meu vine înaintea apusului ei. Cinică alinare. Alta nu am. Altfel aș recurge la gestul suprem.

  2. „Imbecilii lăsați liberi atunci au devenit imbecilii pe care îi enervează libertatea noastră de azi. Pentru că azi ei conduc lumea. Și de ce n-ar face-o, dacă ei sunt cei mulți?”
    Ei nu cred ca sunt multi, ei cred ca sunt mai buni.

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa

%d blogeri au apreciat: