O zi de aprilie

Știrea legată de împușcăturile de la metroul din New York poate fi citită în multe feluri. Dar mai ales, așa cum am văzut, poate fi scrisă în mai multe moduri. Dacă pentru bună parte din presa internațională știrea a putut fi consemnată la capitolul „fapt divers” (un american s-a apucat să împuște alți americani, nimic nou), pentru presa din SUA redactarea unei astfel de informații pare să fi ridicat serioase probleme. Pigmentația făptuitorului încurcă grav socotelile.

Sunt, în istoria asta, mai multe lucruri care ar merita luate în seamă. Dar care, cum era de așteptat, sunt cu mai multă sau mai puțină dibăcie ocolită de presa „oficială”.

În primul rând este vorba despre rasism. Simplu, clar și lipsit de orice echivoc. Oricât s-ar strădui propaganda noii ordini să ocolească evidența, realitatea e acolo și mușcă de nas. De vreme bună un soi ticălos de deșănțată propagandă încearcă să impună o teză care ar deveni, astfel, argument ideologic numai bun de valorificat electoral și o bună proptea pentru șandramaua noii ordini: rasismul este un păcat de care se fac vinovați exclusiv albii. Celelalte pigmentări sunt, prin excelență, inocente victime ale nemerniciei albilor. Se inventează argumente, se scotocește istoria, doar în sectoarele care servesc cauzei, dar mai ales se răcnește mult. Mult. Totul e împachetat în carcasa noii limbi, acolo unde cuvinte se interzic și cuvinte se născocesc și livrat spre uz public.

Teza fundamentală de la care se pleacă e cea a omniprezenței „supremației albe”. Dacă la naștere ești caucazian, inevitabil te însoțește prezumția absolută de rasism, de adept al „supremației albe”. Nimic nu poate dărâma această prezumție, așa că tot restul existenței ai datoria de a te căi pentru păcatele istorice – reale sau fictive – ale rasei tale, dar mai ales pentru nemernicia pigmentării. Nu deranjează nicicum faptul că o astfel de teză este ea însăși de un înfiorător rasism. S-a convenit deja că rasiști pot fi doar albii! Așa că există postulatul „supremației albe” peste care nicio schijă de rațiune nu poate trece. Chiar atunci când realitatea demnostrează că, în privința „supremației albe”, cererea depășește cu mult oferta.

Care sunt rațiunile pentru care inginerii noii ordini optează pentru o astfel de abordare? Răspunsul e puțin mai complicat și ar merita un articol separat. O parte din acest posibil răspuns o veți găsi citind mai departe. Suficient să spun că nu are nimic de a face nici cu justiția socială, nici cu înalte idealuri, ci cu cele mai meschine și ticăloase mecanisme de control.

Autorul isprăvii de la metroul newyorkez e negru. Ca să fie clar. Detaliu omis de cea mai mare parte a presei. Omisiunea, utilă, desigur, cauzei, ar fi putut fi trecută cu vederea în alte condiții. Nu acum. Pentru că motivația gestului său este una rasială! Personajul este un fervent adept al „supremației negrilor” (ca să vezi!), urăște în mod visceral albii și era un mai vechi mușteriu al FBI. Care FBI decisese că individul nu reprezintă o amenințare. În ciuda repetatelor postări publice de un feroce rasism. În ciuda numeroasele postări în care își anunța intenția de a „măcelări albi”. Dar nu, pentru presa „oficială” detaliile astea nu interesează. Nu servesc cauzei. Dimpotrivă.

La fel cum nu a interesat faptul că asasinul din Waukesha era tot un adept al „supremației negrilor”. Sau că autorul tentativei de asasinat împotriva lui Craig Greenberg (candidat la primăria din Louisville) era tot un adept al „supremației negrilor”. Ori că cel care a împușcat un polițist la Capitoliu era, din nou, un adept al aceluiași curent ( cu necesarul corolar „fuck te police”). Teza oficială este cea a rasismului albilor, orice contrazice această teză trebuie ignorat.

Atunci când George Floyd, un infractor cu un lung cazier, rupt de droguri, moare sub grumazul unui polițist, singurul lucru care a interesat a fost rasa. Cu consecințele care se cunosc. Deși era vorba de un accident, nefericit, desigur, și nu exista nicio motivație rasială. Acum, când avem de a face cu un șir de împușcături, iar motivația este exclusiv rasială, ni se spune că nu, culoarea epidermei nu contează.

Al doilea lucru care merită observat este, dacă mai era o noutate pentru cineva, totala abdicare a presei. Presa tradițională nu mai încearcă nici măcar să mimeze adeziunea la ceea ce ar fi trebuit să constituie vocația sa fundamentală: datoria de a informa corect. Despre prostia care o definea drept „câinele de pază al democrației” nu mai are rost să vorbim, de multă vreme. În covârșitoarea ei majoritate, presa tradițională a devenit doar goarna propagandistică a unei anume ideologii, instrumentul tălâmb prin care informația corectă nu e distribuită, ci suprimată. Acum câțiva ani ar fi fost de neimaginat, dar aici suntem azi: presa tradițională este cel mai vehement și cel mai isteric susținător al îngrădirii libertății de expresie. Virulența cu care unii care, inargumentabil, continuă să își spună gazetari insistă pentru interzicerea oricărei opinii decât cea oficială, suprimarea oricăror voci care contrazic propaganda livrată de gazete era de neînchipuit cândva. Azi e deja un lucru obișnuit.

Al treilea aspect asupra căruia m-aș opri are legătură cu răspunsul despre care vorbeam ceva mai sus și este legat de marota diversității. Într-o lume ideală, un astfel de subiect nu ar trebui să existe. Umanitatea înseamnă diversitate, prin însăși zidirea sa. Dar e vorba despre o diversitate așezată într-o anume rânduială. Chiar dacă, luați laolaltă, suntem cu toții cetățeni ai umanității, reprezentăm etnii, rase, națiuni, modele culturale și edificii sociale distincte. E o realitate de neignorat. Probabil omenirea va ajunge la o vârstă la care, în mod natural, toate aceste distincții se vor estompa și vom ajunge la acel metisaj despre care ni se spune, astăzi, că este obligatoriu.

 

Azi nu suntem acolo. Nici pe departe. E un proces inevitabil, probabil, care trebuie lăsat să evolueze în mod natural. Iar asta cere timp. Impunerea noii ordini, a diversității obligatorii, de azi, nu funcționează. Și este mai mult decât evident. În ciuda propagandei încăpățânate, în ciuda presiunilor uriașe. Iar exemplele cele mai stridente sunt tocmai statele care se laudă cu fabuloasa lor diversitate. Franța, dar mai ales SUA. Americanii vorbesc despre diversitatea lor și enormele binefaceri ale acesteia. Și au, parțial, dreptate.

Prin însăși geneza sa, Statele Unite reprezintă un complicat mozaic etnic, religios sau rasial. Să spunem lucrurilor pe nume: un ghiveci. Și de mai bine de două sute de ani se străduiesc să își spună și să ne spună că acesta este modelul de urmat. Iar realitatea vine întotdeauna și îi bate pe umăr. Cel care a tras la metroul newyorkez nu se socotea american, ci negru. Cei pe care i-a împușcat concetățenii săi, nici măcar semenii săi. Ci dușmanul. Care e dușman pentru că are o altă culoare a pielii. Tot astfel, chinezii americani se socotesc chinezi, trăiesc în comunități separate, distincte, evitând metisajul. Asemenea latin americanii, asiaticii sau africanii. A fi american, pentru cei mai mulți, înseamnă să fii plătit în dolari și nimic altceva. Teza armoniei rasiale și a virtuților diversității e afirmată oficial, sistematic, și tot sistematic e infirmată de realitate. Iar experimentul durează, cum spuneam, de mai bine de două sute de ani.

Americanii ne spun că nu, culoarea pielii nu contează și n-ar trebui să conteze. Reprezentanții „establishment”-ului ne asigură că așa stau lucrurile. Dar toată politica lor mizează tocmai pe elementul rasial (primul președinte de culoare, prima judecătoare de culoare etc.). Se proclamă diversitatea, dar se răcnește electoral în cheia politicii identitare. Nimic nu mai are sens, nu mai există coerență, logică sau bun-simț. Americanii ard steaguri americane, pentru că ei sunt de altă culoare, etnie sau naiba mai știe ce îi diferențiază de vecinul de peste drum. Atleții americani întorc spatele când se cântă imnul țării lor. Pentru că rasă. Dar refrenul diversității binefăcătoare este fredonat cu insistență. Cum să nu fie fredonat? Alternativa ar fi admiterea eșecului experimentului diversității obligatorii. Așa că se fredonează. Și li se impune și celorlalte națiuni același model „de succes”.

Pe scurt, atentatul de la metrou nu este nimic altceva decât încă un simptom. Al unei boli mai adânci. Iar lucrurile vor deveni și mai evidente, și mai grave. Pentru că niște cretini auto-intitulați elite vor să impună o ordine așa cum le-a trăznit lor, în total răspăr cu însăși natura umană. Pentru că aceiași cretini nu au răbdare să lase istoria în curgerea ei firească, ci vor să se joace de-a stăpânii umanității. De ce n-ar face-o? Un eventual eșec i-ar afecta pe toți ceilalți, nu pe ei. Iar dacă lucrurile o iau razna prea tare, hei, nicio problemă! O nouă pandemie și băgăm oile în staul.

Un negru a vrut să împuște albi în metrou. Nu e o știre. Așa e. E doar o zi de aprilie, în 2022.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Respirație

Memento

Toamnă

Epilog

Error decoding the Instagram API json
Articolul precedentNoua Atenă
Articolul următorInsula

1 Comment

  1. Mai empatizam?
    Ne mai mișcă ceva în afară de spațiul vital propriu?
    Am devenit imuni din varii motive și circumstanțe. În aproape toate circumstanțele. Unii aleg sa se retragă sub carapace. Ieșim uneori. Tot mai apatici,mai nesimțitori. Unde sunt valorile în care credeam?
    Apropae că au reușit. Cei care se încăpățânează să mai gândească o fac la modul „cerc închis” sau monologuri interioare.
    Ne am pus măști, am ridicat ziduri. Ne autoizolam.
    Mi e teamă că au reușit. Ne lobotizam. Pe persoana fizica.

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa

%d blogeri au apreciat: