„Dintr-o regretabilă eroare, la pagina 6 a numărului trecut, în loc de „de atâta sare” s-a tipărit „de atâta soare”. Facem cuvenita îndreptare și cerem scuze cetitorului pentru această greșală care este a noastră și nu a dlui Topârceanu.”
O gazetă din anii ’30 își cerea astfel scuze pentru o eroare de tipar apărută în unul dintre numerele sale. O erată, un lucru firesc la vremea aceea și încă firesc vreme bună după aceea.
Într-o ediție, tot din anii ’30. a romanului „Camere mobilate”, al lui Damian Stănoiu, erata e mai concisă:
„La pagina 4 în loc de „Ea avea 26 de ani şi el 46. O diferenţă de vârstă care ia o adică s-ar trece cu vederea dacă …” se va citi „El avea 26 de ani şi ea 44. O diferenţă de vârstă care ia o adică s-ar trece cu vederea dacă …” Cerem scuze!”
Găsesc alte erate în anii ’60, apoi ’70, la volume din „Biblioteca pentru toți”. Lapidare, tehnice, conținând câte un scurt inventar al greșelilor de tipar și cuvenitele rectificări. Erata funcționa ca o formă de bună cuviință. Exista o greșeală, cineva și-o asuma și încerca o de bun-simț îndreptare. Repet, erata era o parte a firescului, o formă de politețe în vremuri în care politețea nu era socotită o dovadă de slăbiciune, un moft învechit sau un impediment.
Un petec de hârtie lipit de copertă, o notiță în gazetă, erata cerea iertare și aducea îndreptare. Pentru că societatea acelor vremuri nu putea funcționa altfel. Oamenii își dădeau binețe, își cereau scuze, mulțumeau, iar dacă era cazul cereau îngăduință înainte de se folosi de ceva. Editorul își prețuia reputația (nu întotdeauna, e drept), gazetarul asemenea. Chiar atunci când erorile (de cele mai multe ori simple greșeli de tipar) erau pasabile, nu foarte semnificative, erata se impunea. Foița de hârtie de la finalul cărții reprezenta, în cele din urmă, un fel de carte de vizită.
De mai bine de 20 de ani nu am mai găsit erate. Nu pentru că editarea computerizată îngăduie o mai promptă și lesnicioasă reparare a eventualelor erori și astfel ceea ce se tipărește ar fi devenit fără cusur, ci pentru că nimeni nu se mai simte obligat la scuze, la admiterea erorii și la îndreptarea ei. Editorul lucrează în grabă, redactorul de carte nu mai există sau e un cârpaci plictisit, iar cititorul o să priceapă el despre ce e vorba, oricum. Sigur, din nou, există excepții. Nu multe. Dar editorul de azi e mult mai preocupat de calitatea hârtiei, de cartonul copertei sau de ilustrația acesteia decât de calitatea conținutului. Traducerile sunt, deseori, opera unora care par a se căzni, deodată, cu două limbi care le sunt egal de străine, corectura e o cheltuială inutilă, punctuația e negociabilă.
În presă exista instituția numită „cap limpede”. Mulți dintre cei care își spun jurnaliști nici nu au habar ce e asta, cu ce se putea ocupa ăla. În televiziune e și mai grav – calitatea mizerabilă a traducerilor de la HBO e un exemplu la fel de bun ca oricare altul. Atunci când gazetarului de azi i se reproșează o eroare, nici vorbă de scuze, nici vorbă de îndreptare, răspunsul e agresiv, în răspăr, iar cel care a îndrăznit să indice acea eroare devine tobă numai bună de bătut. Erată? Fugi de aici! Alte vremuri, alte moravuri.
Cărțile mele ar avea nevoie, trebuie să o spun, de substanțiale erate. Ar fi existat dacă ar fi depins de mine. Mi-ar fi plăcut să știu că acolo, la final, există acel petec de hârtie care trimite o ultimă reverență către cititor. Unii cititori mi-au semnalat greșeli, lucru pentru care le-am mulțumit și am cerut scuze. Măcar atât.
Apoi îmi vine în minte singurul volum antum al lui Eminescu, „Poesii”, apărut la Editura Socec la sfârșitul lui 1883.
Acum trebuie să știi că volumul de poezii ce ți l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă înca uimit. În aceste 7 săptămâni de la aparițiunea lui, s-au vandut 700 de exemplare; o mie este toată ediția și de pe acum trebuie să te gândești la ediția a doua, care va fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuință. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchilești, și la întoarcerea în țară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Așa cam este, dar tot nu este rău, când te simți primit cu atâta iubire de compatrioții tăi.”
Așa îi scrie Maiorescu lui Eminescu, după apariția volumului. Titu Maiorescu s-a îngrijit de selecția poeziilor și de apariția volumului. Ce omite Maiorescu să facă e să ceară scuze pentru multele, foarte multele greșeli de tipar, pentru felul atât de neîngrijit în care a apărut acea carte, greșeli care nu aveau cum trece nebăgate în seamă. Se întâmpla și pe atunci, deci.
Computerul ne permite, azi, să îndreptăm greșelile fără a lăsa urmă. Erata pare, doar pare, să fi devenit inutilă. Și pentru că erata a devenit inutilă, la fel a devenit și formalitatea prin care ne cerem scuze. Și politețea, în general.
