Teatru

Unitern, aşa am numit încă de prin 1996 asociaţia care tindea să devină un fel de sindicat al oamenilor din teatru. Am scris pe atunci o grămadă de articole corosive, unele uşor exagerate, recunosc, dar corecte şi valabile şi astăzi.
Să începem aşa : lumea românească s-a dat în cărţi de vreo trei, patru ori în ultimele trei decenii de veac nou, măreţ şi mălăieţ. A fost anul I al schimbării, adecă 1989, apoi schimbarea din ’96, medalia mult visată a orizontului aşteptării care s-a terminat într-un fâs puternic la buza anilor 2000, precum şi alienarea mizerabilissimă băsistă. Urmată acum de un interregn plescăind în imbecilitate molcomă. Omul aista, Băsăul, a spurcat cu numele-i epoha şi a infectat tot spaţiul public. Spaţiu şi aşa scormonit binişor de ranchiuni, frustrări şi aflări în treabă. Una dintre ele, recte aflări în treabă, este şi această organizaţie care ar trebui să răspundă prompt nevoilor breslei şi care răspunde după chipul şi asemănarea şefului ei, neprimenit încă de la înfiinţare. Un fel de întreprindere de casă a recitatorului Ion Calamitru, care şade acum şi călare peste Teatrul Naţional ! Cam foarte mare pălăria, totuşi, oricât ne-ar fi de drag ! Ca sarea-n ochi !
Ideea nu este deloc rea, adunarea într-un sindicat a celor ce foşnesc şi foşgăiesc în jurul scenei, în culise, prin ateliere, în secretariatele literare, la casa de bilete. Dar cu nuanţe. De pildă, secretarii literari de dinainte compuneau caiete de sală, transformate în adevărate reviste de cultură, semnau cărţi şi închegau colecţii de dramaturgie, organizau muzee, azi am impresia că nici nu mai respiră în afara unor comunicate simple aşezate pe web sau pe „reţetele” de socializare. Şi-s plantate acolo numa’ nevestele prietenilor. Acum, costumierii ies din teatru şi devin stilişti, mulţi actori devin moderatori, directori, oameni politici. Îi priveşte. A proposito, un amic mi-l înjura pe G. Ivaşcu, actualul ministru de cultură. Mie mi-e simpatic, îl şi cunosc şi chiar am o relaţie „de pălărie” cu el. Şi nu cred nici un moment că este mai slab meseriaş sau mai puţin inteligent şi cultivat decât Calamitru, ba dimpotrivă!
Să vorbim direct, cum ne şade bine, cu drumul spre adevăr. Fireşte, adevărul nostru! Bref, ăştia şi a lor gaşcă au vrut şi chiar au pus mâna pe instrumentarul cultural-educativ de cum s-au aburcat pe tanchetă, în decembrie ’89, au eructat la reclame, de la „Ariel – impecabil de curat” şi până la „Regio – călătoria continuă”, s-au lăudat între ei, au şezut cu şezutul lor de rectori şi de directori deşi nu se ştie dacă au trecut şi bacalaureatul, au stricat nişte generaţii, de fapt le-au manelizat, le-au tembelizat, nu au făcut niciun fel de performanţă sau excelenţă, după cum se laudă, ci şi-au împărţit laurii, premiile, onorurile, citările, numai şi numai între ei. Chiar dacă au mai jucat în câte un generic, ei filmaţi aici şi ăia din fruncea distribuţiei la dânşii, şi lipiţi la montaj sau tot pe-aici, într-un uichend de sfârşit de săptămână, că peisajul brânza şi roşiile sunt infinit mai ieftine. Şi? Vă amintiţi că Nicholas Cage şi Nicole Kidman au trecut pe la noi razant şi n-au catadixit nici să se lase fotografiaţi? Ca să pomenesc doar doi tiji de-ai mei. Vă daţi seama cât costă o poză sau un dialog cu ăştia?
După cum spuneam, actorii, în general, memorează roluri şi fac ce le spune regizorul, că ăla are cap. Şi pe la case mult mai mari e la fel. Pe Affleck, pe Clooney, chiar pe Clint Eastwood, care nu-mi place deloc, i-am văzut şi ca realizatori şi pot spune că au făcut filme chiar mai bune decât alea în care joacă ei înşişi. Dar am văzut-o şi pe alde Meryl Streep îmbrăcată ca un papagal şi râzând mai măzărat decât Rodica Bitărescu sau cum o cheamă pe-aia! Trec aici povestea unui mare scriitor român care, întrebându-l odată pe un important actor cum e piesa cutare a unui confrate, a primit următorul răspuns: „nu ştiu, bre, că io intru abia în actul patru”.
Nu trebuie să fii artist al poporului, nu trebuie să fii Brando sau vreun brand, ca Pacino sau Hackman sau de Niro sau vreun profesor la United Artists, dar măcar om la locul tău şi cu glagorie. Plus o fărâmă de talent, să le ceri altora ce-ai făcut şi tu pe scândură, îndrumat de vreun Ciulei. Bine că avem alei cu stele căzătoare pe caldarâm, maimuţăreală inutilă şi aia ! Alt gest bananier de urbe evropenească ! Bine, şi poteca aia de-acolo nu-i în capitală, e într-un sat, că asta-i Oraşul Îngerilor. De D.R. Popescu.
Ca şi maimuţăreala asta de implicare civică. Şi Shakespeare şi Molière erau actori, dar sunt excepţiile geniale. Richard Gere, care nu-i fitecine dar nici mare actor internaţional, moare de grija tibetanilor şi a lui Davai Lama. Dar face şi donaţii oamenilor străzii, l-am văzut la italieni. Unde a recunoscut că pentru două minute de tras un step în „Chicago” – un film muzical deconectant, un fel de „Eu, tu şi Ovidiu”, dar mai strâns şi jucat mult mai bine – a trudit două luni. Dacă interesează pe cineva, am văzut o oră dintr-o lecţie filmată a unui profesor american din care am aflat că la cutare şcoală de declamaţie, pe două locuri candidează de regulă patru mii de actori. Ca să facă şi ei cursuri aici, alde Jack Nicholson şi Dustin Hoffman au dat examen de câte şase şi, respectiv, douăsprezece ori! Mai merită să-i amintim şi pe-ăştia ai noştri, actori corp-ansamblu, care întocmesc sau semnează şi ei liste?