Un oraş este o locuire domestică şi funcţională. El posedă un spaţiu central, religios de cele mai multe ori, un spaţiu locativ, un spaţiu civic. Un oraş, în mod normal, organizează munca, îngrijirea, schimbul, instrucţia, apărarea, dreptatea, transportul, depozitarea – viilor şi morţilor. Asta ca regulă de doi ori trei semplă. Noi nu suntem o civilizaţie orăşenească, ci una rurală, o ştim cu asupra de măsură. Nu-i nimic peiorativ, dimpotrivă. În prima lecţie a gramaticii „per stranieri” scrie clarissim că italienii sunt o civilizaţie de „contadini e militari”. Şi asta au rămas, de la Augustus şi până astăzi, chiar dacă se pot lăuda cu poate cele mai frumoase oraşe ale lumii! Veşnicia s-a născut la sat, satul este universal, chiar dacă vreo şaizeci la sută din populaţia globului şedem la asfalt şi nu plătim gloabă, ci ne adăpăm şi luăm nutreţ de la supermarket. Asta până când se vor asana oceanele şi până când se va scurge Antarctica. Sau până când va deveni un frigider uriaş.
Oraşe pe la noi nu sunt multe, în sensul funcţional şi monumental al cuvântului. În afară de Bucuresci, care este un amestec de „de toate pentru toţi”, Orient şi Occident în acelaşi borcan, nu sunt prea multe: Iaşii, Clujul, Braşăul, Craiova Banilor, Cimişoara, marile porturi mijlocii Constanţa, Brăilă, Galaţii, poate şi Ploescii găzarilor, precum şi Oradea cu palatele ei Sezession. Asta după mine, ho, nu săriţi aşa! Sibiu, ales ca piua a doua după Luxemburg drept capitală ooropeană – un fel de moft jurnalistic – fix în anul desemnării oraşului ducal, ca adjuvant şi ca premiu pentru împingerea noastră în Europa, este o stradă şi un parc. Fireşte, frumuşel, elegant, dar atât, un bastion, un restaurant, un pasaj al scărilor, un muzeu şi un floaşter. El este un oraş frumos în comparaţie cu Ineu, Pecica, Slatina, Făurei, Roman şi Bistriţa, deşi ultimul mă îndoiesc că ar fi mai urât! În niciun caz nu se comparezează cu Alba Iulia, urbe chezaro-crăiască, nu burg săsesc. Un fel de Mediaş, oleacă mai mediatizat.
Bun, să zicem că n-am dreptate, dar oricum ar fi, boala asta de a-l considera buricul ţării este demnă de Nenea Iancu. De fapt, tot ceea ce atingem noi trage la Nenea Iancu, la caraghiozlâc. Tragismul iese din comic, din situaţii absolut neaşteptate, din vorbe de pripas, de-ale groparilor din „Hamlet” sau din întinsul unei flori, ca în „Luminile oraşului”. La noi şi tragismul este un moft, o spoială, o băşcălie. Din nefericire, nu numai că nu avem absolut nici un oraş proiectat pentru maşini, ci mai degrabă pentru căruţe şi tramvaie cu cai, dar nu avem nici instituţii care să funcţioneze. Desigur, unele dintre oraşele astea sunt mai spălate, mai colorate, mai cu câte o catedrală în miezul lor, dar mici, înghesuite, fără mari pieţe, fără fântâni sau mari sculpturi, după cum bine observa G. Călinescu. Bucurescii, singurul oraş mare, are amplasate în ultimii ani peste trei sute de plăci, busturi, ansambluri monumentale „de for public”. În Piaţa Palatului până acum un sfârtac de veac nu era niciuna, acum sunt patru. Şi împletiturile astea de bronz, peste tot în lume sunt ca alea funerare, sobre, la noi în general sunt contorsionări ideatice.
Ce se întâmplă de fapt acolo, în urbea salamului de renume? Ce–i acolo reprezentativ cu excepţia unui muzeu, a unui teatru provincial şi a câtorva săli de bingo? Apare vreun ziar, apare vreo revistă importantă? Comuniştii, cât de nătângi erau, aruncaseră ceva ziar local, „Înainte” sau „Drum nou” sau „Cuvântul liber”, nu ştiu cum se numea şi nici dacă nu era şi un altul nemţesc, apărea acolo revista „Transilvania”, cu mulţi Mircea: Tomuş, Ivănescu, Braga şi Ion Mircea. Şi acum am prieteni, să mă ierte dar nu ştiu dacă mai este aceeaşi viaţă spiritoasă.
Ce summit s-o aduna în urbe? Şi unde-i pui să-nnopteze pe invitaţi? În ospelurile Continental, Forum şi Împăratul Romanilor? Da, mai sunt şi niscai cazarme dezafectate. Şi unde-i aduni? În Casa de cultură a sindicatelor? Sigur, s-au mai refăcut clădiri, s-au mai ardicat altele noi dar dacă te gândeşti că toţi prezidenţii ăia plini sau de consilii au o trenă de şapte carozze cu girofar, ce te faci? Suntem ţara lui Caragiale, repeţesc, aşteptăm să facă expresul o haltă şi la Midzil. Cum e moda asta iscată tot din complex să spui că orice-i habsburgic e de bine, mi-a trântit o amică printre carii : „îl compari cu Târgu Jiu?”. Niciodată, o hi apărut Catehismul luteran la Sighii, dar urbea Târgu Jiu are pietrele alea de sunt croite de Brâncuşi, ceea ce localitatea după Cibin tre’ să mai aspete vreo câţiva anişori buni di tăt!
