I.
îți amintești, prietene,
îmbrățișam neîmpietrita piatră
de la unghie până la virgulă
oftând locul tâmplei
iscălind colțul ei neguros
ca să știm de care parte a nopții ne suntem
ca să știm de care parte a morții ne întâmplăm
tu erai mereu străjer la poalele încruntării,
eu tâlhăream burdușitele silabe, ah, sângerat grumazul lor
se frângea
se frângea
II.
roșul de verde, prietene,
el nerușinatul verde
roșitul de el
clorofilul de el
ne era căpătâi
când ne ceream strivirea
sub călcâiul omului
nepieptănatul verde în care ne-am asfințit
nenumele de tu, nunumele de eu
III.
din balcon, prietene,
nu privești cerul
josul îl privești
și preț de o țigară, tușită în cântecul vechii flașnete
crezi că ești cerul
pentru că de acolo
de acolo, da,
poți cădea
și vom cădea
la vremea despietririi
