Mai întâi momentul în care observăm că îmbătrânim. Apoi cel când acceptăm că asta ni se întâmplă. Între cele două momente ne furișăm prin propria existență încercând să negociem cu biologia, cu cei din jur, cu noi înșine. Inventarul neputințelor sporește, iar ceea ce ne sperie cel mai mult nu e certitudinea apropierii de final, ci realitatea apăsătoare a eșecului, adâncul sentiment al irosirii.
Pentru început alegem enunțul edulcorat, mai zvelt și spunem că e vorba despre maturizare. O formulă satisfăcătoare, care propune măcar aparența unei anume iluminări. Sobrietatea rostirii, urmând unei îndelungi cumpăniri trece drept experiență. Suma eșecurilor reprezintă o temeinică certificare a experienței. Invocăm o tinerețe a spiritului pe care nu am avut-o, de fapt, nicicând. Încă mai putem fi naivi, nătângi, frivoli, stângaci, zgomotoși, deci iată, atributele spiritului juvenil. Stridenta inadecvare o mototolim invocând prejudecățile celorolalți. Rostim apoi, cu neghioabă convingere, ponosita nărozie: vârsta e doar un număr. Dar numerele contează!
Nefericirile nu mai sunt preț al neisprăvirii, ci trudnic rod al neputinței. Lumea ne e tot mai străină și ne căutăm șubred refugiu în amintirea altor vremuri, care nu erau, poate, nici mai grozave, nici mai așezate, dar în care trupul nostru purta altă vlagă. Deplângem degradarea moravurilor și stricarea rânduielilor uitând că acestea sunt efecte, iar existențele noastre de până atunci sunt cauza. Părul cărunt, privirea încețoșata, înțepenirea jalelor și sporirea beteșugurilor sunt semne că vremea când îi ceream trupului să ne urmeze s-a dus, iar azi noi ne vom supune lui, noi îl vom urma acolo unde ne duce șubrezirea lui.
Ne amintim nu neapărat că am fost tineri, dar că a existat o vârstă când nu ne imaginam că vom îmbătrâni. Și că va fi astfel. Diviziunea celulară devine tot mai imprecisă, mai haotică, vitalitatea tot mai precară, pășim greu, urcăm anevoie, respirăm greu, iar digestia devine o întreprindere complicată. Veștile bune se reduc la: e încă stadiul 1 ori nu există metastaze. Uneori visăm. Iar în vis neputințele sunt altele, de alt soi. În vis am avut mereu aceeași vârstă, din copilărie și până azi. Dar visele vin doar în somn, iar somnul e trudnic de stăpânit. Acum vine când nu e dorit și fuge degrabă când îl chemăm.
Se poate trișa. Asta e făgăduiala pe care e construită o vastă industrie, o industrie care promite încetinirea procesului ori măcar ascunderea semnelor sale. Suplimente nutritive, leacuri minune, ceaiuri miraculoase, diete fabuloase, chirurgi incredibili, vopsea de păr cu „nuanțe naturale”(!), balsamuri aproape magice, tehnologii uluitoare. Totul înfășurat într-o folie groasă, aurie, de superlative. Livrând făgăduieli niciodată împlinite. Consumatorii de rejuvenații industriale devin bizare pocitanii, care au încercat să nu mai aparțină unei vârste și au sfârșit părând a nu mai aparține speciei.
Ne tânguim, bombănim, pretindem respectul cuvenit unei îndelungi supraviețuiri. Oftăm, tușim, ne ungem cu unsori de alean, sângerăm. Ne văităm mult, solicitând, somând să ne fie livrată legiuita compasiune. La început e greu, compasiunea nu poate locui laolaltă cu respectul. Văicăreala e un drept câștigat. Apoi ceva ni se întâmplă. Nu tuturor, dar unor ni se întâmplă. Alegem tăcerile. Lungi, lipsite de solemnitate, întunecate uneori.
Atunci realizăm că acesta e încă un eșec, cel din urmă. Incompetenta îmbătrânire. Abia acum apare acceptarea. Mintea, ne spunem, e încă limpede, de vreme ce am ajuns aici. Și știm că nu îmbătrânirea am admis-o, o făcusem, cu sau fără voie, cu zbaterile inutile și nelipsitele implorări, cu multă vreme în urmă. Ceea ce am înțeles și acceptat acum e că ne-a mai rămas un singur pas important de făcut în existența asta. Bătrânețea e doar nedemnul precursor al morții. Iar când acceptăm asta, abia atunci urmează cea mai grea alegere pe care o vom fi avut de făcut în trecerea noastră prin lumea viilor: ne putem lua rămas bun, domol, din vreme ori putem amuți. Și întotdeauna alegem greșit.
