pe atunci era un singur muritor
nu avea nume pentru că nu-i era de trebuință.
-zeii îi spuneau „omul” și știa că despre el era vorba
deși nu înțelegea sensul cuvântului. rostul cuvintelor
nu îl înțelegea, dar deprinsese câte ceva din limba zeilor
pentru că asta părea să le fie pe plac.
cele ce creșteau din rădăcini le numiseră plante
și pentru fiecare aveau nume
cele care zburau le numiseră păsări
și pentru fiecare aveau nume
felul în care se desfăcea lumina îl numiseră culoare
și pentru fiecare aveau nume
el era singur, era muritor
și îl numiseră omul.
zilele lui treceau toate asemeni
dând închinare zeilor
care așteptau în ordine, așezați în șir lung
să le vină rândul la rânduita închinare
uneori i se făcea milă de câte un zeu mai bătrân
care cu trudă se ținea pe picioare
și îi făcea semn să treacă în față să-și ia închinarea.
unii dintre ei cârcoteau, dar nu aveau ce face
căci el era singurul
și era muritor.
îmbătrânind, ochii lui tot mai greu osebeau culorile
ori chipurile colțuroase ale zeilor
șalele se lăsau tot mai greu îndoite în închinare
iar vorbelor de slavă le luau tot mai des locul
cuvintele de ocară.
zeii, cu capul plecat, le ascultau rușinați
așteptându-și, zi după zi, rândul la închinare.
într-o bună zi nu s-a mai putut ridica din locul în care dormea.
cu greu și-a ridicat capul de pe piatra netedă pe care odihnea
a suflat adând, doar o dată, și a rămas cu ochii sticloși privind spre văzduh.
nemișcat. fără suflare.
iar zeii nu au înțeles ce se petrece
pentru că nu aveau un cuvânt pentru lucrul acesta.
iar fără de cuvânt nimic nu era.