O copleșitoare tristețe

Îmi e tot mai greu să-mi dau seama dacă sunt proprietar al viciului meu ori i-am devenit rob. Unii ar spune că, neîndoielnic, dacă n-ar fi înrobitoare, nu s-ar numi vicii, ar fi doar suportabile slăbiciuni. Astfel spunând, unii, fără a-și da seama, poate, ar adăuga îndrăgostirea pe lista de rușine a viciilor. Și n-ar greși poate, dar acesta ar fi putut fi un gând al unei alte vârste, într-o altă lume. Relația mea cu propriul viciu (vor fi fiind mai multe, dar acesta e singurul despre care am a vorbi) nu e nici complicată, nici tiranică. El a învățat să mă locuiască, eu am învățat să mă las locuit; chiar dacă tăcuta noastră conviețuire ne va fi, mai devreme ori mai târziu, pieire. Fumatul, despre el e vorba. Mă face insuportabil, indezirabil în raport cu cei mai mulți și, cu egală măsură, mi-i face pe ei suportabili, îndepărtându-mă de ei, în margini de locuri, orașe ori lumi, în care pot săvârși ritualul arderii plămânilor fără a stânjenii poporul vaccinat, purtător de mască și bine înfășurat în pomezi ucigătoare de bacterii.

În orașul ăsta uriaș, chinuit, pârjolit de un soare crud, puține sunt locurile în care cei întovărășiți cu vicii precum al meu își pot găsi desfătarea. Îți poți umple plămânii cu aerul încins, mânjit de fumul de la milioanele de autmobile, camioane, motociclete, scutere,  ori miesme grele revărsîndu-se de pretutindeni, dar nu ți se îngădui să pui în primejdie sănătatea poporului vaccinat, care ar putea traversa spațiul în care expiri fumul țigării. Am dat peste o bancă, într-un colț al unui parc, în care, am fost asigurat, sinucigașii ca mine primesc îngăduința de a-și administra această lentă, prea lentă moarte.

Sunt umbrit de un bananier care nu acceptă să fie socotit exotic. Niște pași mai departe, un cocotier care îmi propune un rămășag: ar putea pica ori ba vreunul dintre globurile verzi care-i sunt rod. Iar pe alei trec semenii mei. Unii la fel de vegetali ca umbrosul bananier or înglobitul cocotier. Alții doar umbre grăbite. Trei copile în uniformele școlii, neîncovoiate în fața telefoanelor; încă mai știu chicotitul și șotronul. O tânără. E frumoasă. Știe că e frumoasă și știe să arate că știe. Fără ostentație, cu demnitate a pășirii și lipsită de semeție mișcare a conturului. Ceea ce privesc nu e lumea. Iar cei care trec nu există doar pentru a-mi se oferi privirii ori lucidei contemplații, nici pentru a-mi oferi prilejul de a-i descoperi semeni. Dunga firavă a vieții lor curge în vadul ei, cum plăpânda-mi șerpuire se scurge căutându-și vad.

Un domn cu o eleganță suspectă de nefiresc și vinovată de nesănătate. Sunt 34 de grade, poate mai mult. Pălăria vine din alt veac, sacoul ușor a cunoscut vremea când purtătorul era mai trupeș, cravata cu nod Windsor are un cert aer de odinioară. E cumplit de cald, dar niciun strop de nădușeală nu maculează gulerul cămășii. Se așază pe aceeași bancă. Își sprijină brațele pe baston, apoi mă salută cu o ușoară înclinare a capului. Îi răspund asemeni, înclinându-mi fruntea nădușită. Va fi fiind poate mai în vârstă ca mine. Cămașa mea roz, ușoară, poate, iată, locui pe aceeași bancă, umbrită de un bananier, ca și desueta, dar plăcuta vederii eleganță.

-Se poate? mă întreabă arătându-mi pipa pe care se pregătește să o umple cu tutun.

-Desigur! mă grăbesc să-l asigur. Cred că e unul dintre puținele locuri din acest oraș unde se poate. Cu siguranță singurul din acest parc. Ori, mai degrabă, de la marginea acestui parc.

Brusc mă simt stânjenit. Dintr-un impuls, nedomolit la timp, rostirea mea în engleză s-a împodobit cu un inutil și scremut accent britanic, strident de inadecvat. Îmi spun că eleganța acestui domn îmi va fi sugerat că ar fi potrivit astfel. E dificil de spus dacă am zărit un zîmbet; aici chipurile par mereu desenate în jurul unui surâs care poate fi în egală măsură semn al unei vioaie deschideri ori răgaz al unei tăcute tristeți.

-Exista obiceiul ca, în parc, străinii să ducă politicoase conversații! V-ar deranja?

Engleza lui e ușor poticnită, dar îngrijită. Accentul local e prezent, asumat și onest.

-Dimpotrivă! îl asigur.

Descopăr la oamenii de aici o euforie a comunicării. Dialogurile se nasc spontan, cu rotunjite acolade ale politeții și, de multe ori, irigate de o zveltă curiozitate. Străinii, occidentalii (cum sunt și eu socotit aici) nu sunt o prezență rară, dar nici atât de agresiv vizibili ca în alte locuri din această parte a lumii. Întrebările caută să afle despre locul  de unde vin, despre ce știm și cum ori cui ne închinăm, dar cel mai des, aproape de fiecare dată, dacă avem zăpadă. Iar când răspund că da, uneori primim zăpadă, ochii devin mari și luminați ne o neticluită încântare. Zăpada noastră și bananierul care mă umbrește au ceva în comun. Refuzul exotismului. Niciodată, în conversații, nu se pomenesc cele politicești. E necuviincios.

-V-ați întrebat vreodată cum ne împărțim viața? mă întreabă.

Ezit puțin înainte de a-i răspunde. Da, m-am întrebat. De multe ori. În felul meu, în rostul meu. Întrebarea poartă o anume ambiguitate pe care o vreau alungată așa că întreb, la rându-mi:

-Despre ce soi de împărțire vorbiți?

-Pur statistică! mă lămurește îndată. Am citit chiar azi, într-o revistă care încă mai apare… apropos, în țara dumneavoastră încă mai apar reviste pe hârtie?

Nu mă întreabă de unde vin. Nici dacă avem zăpadă. Dar mă bucură spunându-mi „țara dumneavoastră”. I-as spune că țara nu-mi mai e a mea, nici a alor mei, dar asta e o amărăciune la care n-am de ce-l face părtaș.

-Câteva, din păcate prea puține. Tot mai greu de găsit și tot mai puțin demne de citit.

Mă aprobă cu o clătinare a capului.

-Da, înțeleg ce spuneți. E trist că e așa. Oamenii nu mai sunt dornici să citească ce au de spus alții dacă nu li se oferă prilejul de a-și adăuga propriile păreri, comentarii. S-au obișnuit așa. E mai important să aibă ei unde spune ce le vine a spune, decât să afle ceea ce e cu adevărat demn de spus.

Îi dau dreptate. Urmează un moment de tăcere în care îl urmărim amândoi cu privirea pe tânărul purtător de mască alergând. Nu avem nimic să ne spunem despre asta. Își urmează gândul.

-Citeam într-o revistă, cum spuneam, o statistică interesantă, cu o notabilă marjă de eroare. Marjă de eroare se numește în statistică, nu? Eu i-aș spune neglijentă aproximare. În fine, era socotit acolo timpul pe care îl petrecem, într-o viață de durată medie, făcând diferite lucruri. Atâția ani dormim, atâția respirăm, atâția muncim. Pe scurt, existăm. Petrecem ani, spunea statistica, hrănindu-ne, privind la televizor sau oferindu-ne diverse forme de divertisment. Un număr de ani îl irosim deplasându-ne dintr-un punct spre altul. Timpul investit în lectură e măsurabil, pentru medie, în luni. Cred că, înainte vreme, ar fi fost vorba de ani. Pe atunci deplasarea se putea suprapune cu lectura. Citeam în tren, în avion. Probabil știți despre ce vorbesc.

O doamnă trece grăbită, cu ochii lipiți de telefonul mobil. Își ridică privirea doar preț de o clipă, pentru a ne privi dezaprobator. Fumul de tutun va fi făcut ilizibile imaginile de pe ecranul telefonului. Companionul meu observă:

-Acum, iată, deplasarea e însoțită de alte obiceiuri. Acea statistică despre care vă vorbeam, care se voia  riguroasă, înșira o seamă de alte lucruri, într-un minuțios inventar. Pentru sărut cheltuim zile, în certuri săptămâni, tot săptămâni așteptăm în fața cabinetelor medicale. Cum spuneam, un amplu și aparent riguros inventar. Omul mediu, spunea statistica. Ce e media, omul mediu? Nu cred că înțeleg. Mă iertați, vă propuneam o conversație și, iată, a devenit un monolog.

-Nu, nu, e interesant ce îmi spuneți! Vă rog, continuați! îl îndemn.

Face mâna căuș deasupra pipei și suflă ușor pentru a înteți jarul, apoi urmează:

-Știți că petrecem mai mult timp plângând decât sărutându-ne? Interesant, nu? Și surprinzător de mult timp gândindu-ne la sinucidere ori moarte. Mă întreb cum se poate construi o statistică despre ceea ce gândim? În fine, exista acolo menționată o activitate. Fluieratul. Într-o viață, desigur medie, petrecem aproape o zi fluierând. M-am întrebat, citind asta, ce înseamnă „fluierând”? O melodie care ne obsedează? Ori fluieratul acela vesel nepăsător al ștrengarului care merge cu mâinile în buzunare, lovind câte o piatră cu piciorul?

Vreme de câteva clipe am cugetat la spusele vremelnicului meu tovarăș.

-Știu acel fluierat despre care vorbiți, ștrengăresc, cum bine i-ați spus. Mă tem că de multă, multă vreme n-am mai văzut copii ștrengărind în acest fel. Iar lovirea pietrelor cu piciorul e înlocuită de lovirea ecranelor cu degetele.

-E trist, nu e așa?

Întrebarea e vădit retorică. Dar îi răspund că da, e trist.

Își scutură pipa pe un șervețel scos din buzunar. Împăturește șervețelul asigurându-se că acolo nu mai mocnește jar. Se ridică. Mă salută cu o ușoară reverență.

-Mă bucur că am putut conversa, fie și atât de puțin. Cum se spune în limba dumneavoastră „străin”?

-Străin! îi răspund cu un zâmbet.

-Ce copleșitoare tristețe, nu e așa?

Nu știu despre ce tristețe pomenește. Sau știu. Ori nu. Știu. Îmi știu propria copleșitoare tristețe.

Își potrivește bastonul pe antebraț, își bagă mânile în buzunare, apoi pleacă fluierând, pășind ștrengărește, ca un bătrân și înțelept poznaș. Câțiva pași mai încolo întoarce capul, îmi face cu ochiul, complice, își duce un deget la borul pălăriei într-un ultim salut. Și pleacă.

Îi sunt recunoscător pentru acel mic dar, venit când era nevoie de el. Și îl privesc îndepărtându-se sub soarele arzând. Ce copleșitoare tristețe.

(Un balcon în Manila – fragment)