I
ne-am ridicat dintre cioturile care au fost cândva trupuri
din iarba care a fost cândva sânge
cum pumnii lipiți de piept am strigat
am urlat până când au sângerat norii
până când întunericul și-a deschis rana
ne-am prefăcut dragostea în mânie
cu mânie ne-am sărutat
cu mânie ne-am iubit
cu mânie ți-am ridicat șuvița de pe frunte
cu mânie ne țineam de mâini
atunci au venit umbrele de fier
și cu prăvălit cuvintele
II
sub pecetea amurgului a închis ochii. a ridicat palma deschisă pentru a opri
orice ar fi încercat ei să rostească. au ascultat frigul. când i-au înțeles șoapta
el a spus: nu există ieri, nici mâine. nu există locuri, nici vremuri. există doar
clipa aceasta în care locuim laolaltă. și ea e vehiculul care ne transportă prin
vastul nimic. nu există viață, nici moarte. doar cetățeni ai clipei și cei alungați
din ea
III
eivorbeaudespreiadșirai
desprebineșirăaupovesteau
viațașimoarteaeraucercul
încaretotulseînvîrtea
gândeauei
celdesusșiceldamnat
stăpânulraiuluișiprințulinfernului
eternulbinomîlslăveau
și
nu înțelegeau de ce
triunghiului se închinau
IV
iată zeii!
toți laolaltă
veniți să asculte poruncile Creatorului
rușinați de chipurile lor
și de pietrele care purtau acele chipuri
sărmani zei
căutând îndurare, lepădare de piatră căutând
pierduți în vastul deșert al vârfului de ac
V
ne-am ridicat dintre cioturile care am fost cândva
din iarba care ne-am fost
și ne-am prăbușit
iar
și iar
până când am devenit cioturi