acolo era o ușă. necuprinsă între ziduri. doar o ușă
dreaptă, înălțată din nisipul încins, zărindu-se vag
prin aerul vălurit de cumplita dogoare. roșul amurgului
însângerase nisipul, alungid umbra acelei uși peste dună.
s-a apropiat. a privit. și a căutat rostul. a pășit împrejur.
arsura cărnii încetase să doară. ușa era o întrebare.
nu ducea nicăieri. nisipul în fața ei și în spate. atât.
s-a apropiat. apoi ultimul pas. și-a apropiat obrazul.
venea aer rece dinspre lemnul vechi al acelei uși.
s-a încumetat și a apăsat clanța ușii. iar ușa s-a
prefăcut în nisip, amestecându-se cu restul nisipului
acelui deșert. cu restul ușilor acelui deșert.
***
fiind cel mai înțelept dintre ei a citit. a încercat.
pergamentul era nemaivăzut. orice cuvânt ar fi scris acolo, literele se prefăceau în argint viu
desfăcându-se apoi
realcătuindu-se într-o scriere neobișnuită
într-un alfabet neștiut, dintr-o limbă neștiută.
nici el, cel mai înțelept dintre toți nu putea desluși. a încercat.
nici el, cel mai înțelept dintre toți, nu putea găsi rostul unei asemenea bizare născociri
a scris „cuvânt” și literele, ca niște vrejuri vii, au început să se așeze într-un nou text
în acea străină limbă.
cel mai tânăr dintre zei auzise despre curiosul pergament. l-a luat muritorilor
și l-a dus sus, la ai săi, la zei. și acolo toți zeii cei mari
și cei mici
se minunau de nemaivăzuta întâmplare. dar niciunul nu știa citi semnele
șerpuind din cuvântul scris
și l-au întrebat pe cel mai înțelept dintre ei
de unde poate veni așa lucru minunat
el le-a răspuns:
de la zeii noștri!