Tânăr fiind și vizitat de o stânjenitoare naivitate îmi imaginam că rostul statelor, al guvernelor, al oamenilor politici este acela de a se îngriji de fericirea popoarelor. De atunci, acea naivitate s-a instalat confortabil și mă locuiește. Am învățat să trăim împreună. Am îmbătrânit împreună.
Tocmai trimiterea la indefinibila fericire mi-a părut întotdeauna remarcabilă la Declarația de Independență a SUA. Thomas Jefferson îndrăznea să aducă, poetic aproape, aspirația la fericire între drepturile fundamentale, inalienabile, recunoscându-i virtutea de atribut esențial al condiției umane.
We hold these truths to be sacred & undeniable; that all men are created equal & independent, that from that equal creation they derive rights inherent & inalienable, among which are the preservation of life, & liberty, & the pursuit of happiness;
Jefferson vorbea despre creație și dreptul inalienabil de a căuta fericirea, omițând trimiterea la un anume Creator. Fie că era o reflectare a convingerilor masonice, fie că era vorba de o anume rigoare a expresiei, trimiterea la Creator nu putea lipsi din formulare. Așa au socotit cei patru tovarăși ai lui Jefferson din Comitetul celor Cinci (John Adams, Benjamin Franklin, Roger Sherman și Robert Livingston). Mă întreb dacă în discuțiile dintre cei cinci a existat vreo discuție despre rostul, despre adecvarea trimiterii la căutarea fericirii, într-un document de o asemenea importanță. Ori dacă, dimpotrivă, cu toții au socotit că da, e un drept inalienabil asupra căruia statul are datoria de a veghea.
Îmi place să cred – cum spuneam, sunt locuit de acea naivitate – că destinul de viitoare mare putere al SUA e trainic legat de acel enunț. Iar declinul este sau va fi, la fel de trainic, legat de depărtarea de sensul cuvintelor lui Jefferson.
Politica de azi nu mai îngăduie astfel de evadări lirice. Nici măcar în discursul electoral, tradițional teritoriu al exceselor și hiperbolei. Fericirea nu mai reprezintă, de bună vreme un obiectiv, căutarea ei nu mai e o preocupare. Politica actuală are o nouă terminologie în care se invocă frecvent „realismul” (?), pragmatismul; definirea obiectivelor e condiționată de evaluarea fezabilității de proiect, iar căutarea fericirii de „sustenabilitate”.
Noua politică nu mai vorbește despre oameni, ci despre categorii. Preocupările noii politici sunt legate de state, de partide, de excese ideologice și nu de indivizi, destine ori căutarea fericirii. Până foarte recent, discursul politic făcea referire la bunăstare/prosperitate. Promisiunea abundenței era un surogat acceptabil pentru acea indefinibilă căutare a fericirii. Acum abundența e socotită primejdioasă, noua definiție a prosperității impune varii expresii ale austerității. Un glorios și răspicat nonsens!
Life, liberty and pursuit of happiness. Căutarea fericirii a devenit căutarea, obligatorie, a imunității. Iar viața și libertatea sunt subordonate noului obiectiv. Care nici nu e un obiectiv, ci doar pretextul util pentru limitarea primelor două – viață, libertate. Marea Resetare tocmai asta înseamnă: despărțirea definitivă de acel deziderat definit prin cuvintele: Life, liberty and pursuit of happiness. O autentică mare resetare ar fi trebuit să însemne tocmai o revenire la ele și la sensul lor profund.
Marea Resetare, dincolo de prefacerea dramatică și crudă a modului nostru de viață, înseamnă o brutală reformulare a condiției umane. Fericirea nu mai încape în definiție, aspirațiile, năzuințele, febra creatoare au devenit poluatori. Am încetat să fim indivizi înzestrați cu nădejdi și frământați de truda creației și am devenit toxice aglomerări de carbon. Căutarea fericirii ne poate fi îngăduită dacă acceptăm să devenim ficțiuni digitale, iar bunăstarea sau fericirea sunt căutate în năucitorul spațiu virtual, unde, ni se promite, vom regăsi prosperitatea promisă cândva, ba mai mult, vom putea deveni nemuritori.
Tânăr fiind și vizitat de o stânjenitoare naivitate îmi imaginam că rostul statelor, al guvernelor, al oamenilor politici este acela de a se îngriji de fericirea popoarelor. Încă mai cred asta. Totul depinde de un singur lucru: cine pe cine resetează.
