Poza de grup

Fotografia de grup de la recenta reuniune a liderilor țărilor membre NATO a fost, din nou, pentru noi, un prilej de stânjeneală. Mai ales ceea ce s-a văzut înainte și după momentul acela.

Iohannis, bleg și sătul, rezema un perete care nici el nu era prea fericit de așa rezemaci. Singur ca o bășină în lift, nebăgat în seamă, doar el și peretele. Dar fudul, înțepenit, disponibil, așteptând să fie solicitat de vreunul dintre cei de față pentru o pupare în cur. Imaginea dezolantă a unui prostălău inutil, de care nimeni n-avea nevoie acolo, dar care nu deranjează câtâ vreme stă acolo sprijinind tencuiala. Asta la o reuniune NATO, în condițiile în care, cu sau fără voia noastră, România a devenit un spațiu important pentru ceea ce se întâmplă acum în lume. Și tocmai pentru că rolul nostru e important, te-ai fi așteptat să avem o reprezentare activă, cu un președinte care are lucruri importante de spus, un ministru de externe foarte prezent, care e măcar consultat în deciziile cheie pe care le au de luat structurile în care suntem și noi încapsulați.

Imaginile care s-au văzut, din diverse momente ale reuniunii, ne-ar putea face să ne rușinăm. Har Domnului, nația asta nu mai știe de multă vreme de rușine! Dobitocul pe care unii (și alții!) l-au dorit președinte nu reprezenta pe nimeni. Cel mult pe sine și colosalul nimic care este. Fericit ca un pudel când cineva remarca existența lui, absent și invizibil, ca o bulă de gaz în restul timpului. În mai toate imaginile în care e prezent ai senzația că dobitocul aștepta doar momentul potrivit pentru a-și trage chiloții din cur.

S-au luat, zice-se, decizii. Care ne privesc cât se poate de direct. S-au luat decizii legate de noi. Au decis (alții) ce vor face pe aici, când vor face, cum vor face. Noi n-am avut nimic de rostit. Doar ni s-a comunicat. I s-a comunicat. Găozului în costum pe care unii (și alții) l-au dorit președinte. Slugile din jurul lui au notat, sârguincios, tot ce s-a decis pentru noi. El era cu mintea la chiloții care se înșomogiseră în cur. Nerăbdător să se scarpine. Și să iasă la declarații, în fața servitorilor de presă trimiși de aici, gata să îl întrebe dacă a fost bună fasolea, dacă îl strâng ciorapii sau dacă a făcut nani cum trebuie.

Cu doar o săptămână în urmă ne mai văzusem o dată reprezentați. De Ciucă. Generalul caltaboșilor, moș Copiuță. Care fusese în Polonia. Să ne reprezinte. Pentru că mezelul ăsta e prim ministru. Pentru că l-au dorit unii (și alții). Și s-a dus acolo să ne reprezinte. Și să ne mai facă o dată de căcat. Nu că n-am fi obișnuiți cu exercițiul ăsta. Rotofei, cu osânza înghesuită cazon în pripoanele costumului, care stătea pe el ca rahatul pe buza căcăstorii, s-a dat berbeleac jos din mașină și s-a aruncat spre omologul polonez, care îl aștepta acolo. Al nostru cu botnița regulamentară îndesată pe rât. A fost nevoie să insiste polonezul până a priceput și caltaboșul nostru că poate să-și dea jos zăbala.

Și aș putea pomeni zeci sute de astfel de exemple. De la dezgustătorul personaj care e Cioroianu și scârboasa lui slugărnicie în fața Condoleezei Rice, până la nenumăratele ghiolbăneli ale băsoiului. La ce ne-ar folosi?

Mereu se găsesc înțelepți de cazarmă care să mă lămurească, desigur, că nu neisprăviții pe care îi acceptăm în varii dregătorii sunt de vină, ci „statutul nostru de țară mică”. Ah, ce odă adusă neisprăvirii și ce uriașă prostie! Nu suntem o țară mică, nici mare. Și nu lăbărțarea unei țări o face respectabilă. Ci felul în care se arată lumii. Nu poate cere să fie tratată cu demnitate dacă e lipsită tocmai de această virtute. Nu poate cere celorlalți respect, dacă propriul popor nu cunoaște respectul de sine. Și noi nu știm nici de respect, nici de demnitate. Nu avem năzuința de a deveni un astfel de popor, demn, prosper, vrednic și mândru. Ne mulțumim, de vreme bună, cu statutul de slugă șmecheră, care se bucură că a băgat în sân din argintăria stăpânului, dar nu bagă de seamă că același i-a futut femeia și copiii.

Ne fudulim cu ceea ce socotim a fi o virtuoasă generozitate, față de unii pe care îi socotim mai nevoiași. Ah, ce ne mai umflăm în pene că avem biscuiți de dat refugiaților ucraineni. Că suntem gata să le punem pe tavă toate cele de care noi înșine suntem lipsiți. Ne gâdilă la pipotă gândul că, uite, suntem și noi mai pricopsiți decât unii. Și nu băgăm de seamă enormul dispreț cu care ne tratează ei. Care socotesc că tot ceea ce le dăm li se cuvine, ba încă și mai mult. Pentru că și nația lor, da și nația lor, ne-a tratat vreme bună ca pe niște gâze nevolnice. Iar noi, deci, le suntem datori slujirea.

Am început vorbind despre poza de grup. Era un grup acolo. Sau, mă rog, poate mai multe. Noi nu făceam parte din niciunul. Noi intrăm în categoria personal de deservire. Iar dobitocul pe care îl trimitem acolo chiar are motive să fie atât de fericit, deși îi tot intră chiloții în cur. Pentru că, încă, nu l-au pus ăia să dea cu mătura sau să le aducă, rapid, cafele. Lucruri pe care, vă asigur, le-ar face dobitocul fără să roșească. Mai de mântuială, e drept, pentru că e puturos.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Respirație

Memento

Toamnă

Epilog

Error decoding the Instagram API json
Articolul precedentBătrânul ciot
Articolul următorEpilog

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa

%d blogeri au apreciat: