Prima reacție a fost o întrebare: de ce naiba am ajuns noi să tragem ponoasele pentru eșecurile psihiatriei franceze? Pe urmă mi-am amintit că avem și noi partea noastră de vină. Că a fost vorba de exploatarea resurselor sacifere de voturi, că ne place să stăm așa, aiurea, cu gura căscată și covrigul în buzunarul șubei ori de câte ori trec pe ulița noastră făpturi de limbă străină.

Expoziția ad hoc de grozăvii, priponită pe holurile primăriei clotildiene, a zgândărit teribil zgârciul estetic al nației. Popor milenar, făuritor al civilizației peștilor de sticlă și ciorchinilor macrame, suntem mai greu de urnit din ale noastre și greu de convins de funcția estetică a pocelii în artă. Așa că, nicio mirare, ipsoseriile armandiene au pus la muncă serioasă glandele salivare ale rumânilor.

Un astfel de subiect impune, aproape obligatoriu, recitarea unui șir de banalități care au doar funcția de a lămuri că autorul nu e un bătut în cap. Așa că:

-firește că arta nu înseamnă doar rotofeie deșirare de cărnuri rozalii și panseluțe metafizice, fără îndoială că zvâcul creativ poate explora și teritorii populate cu altceva decât glastre cu petunii și sâni protejați de efectele gravitației;

-Eco are o amplă și consistentă lucrare despre Istoria urâtului, în care ne lămurește de ce nu tot ce e frumos e artă și cum urâtul poate el însuși deveni artă;

-mult pomenita „estetică a urâtului” e de multă vreme un excelent complement al alunelor turcești la berica dezbaterilor sferto-docților, așa că n-are rost să explicăm aici care e diferența dintre mușama și tapiserie sau de ce Regele Soare era un manelist avant la lettre;

Am bifat necesarele precizări, mergem mai departe.

În țara în care președintele când nu-și pune sos pe frac stă cu curul pe monumente, relația cu arta și ceea ce numim bun-gust n-ar trebui explorată prea serios.

Clotilda Mama Sacilor are doar vina de a fi clotildă. Neostoita ei dorință de băgare în seamă și afecțiunile pre-existente nasc manifestări curioase, care o fac să se socotească un fel de protectoare a artelor derutate născută din saci. Dar mai sunt și junii despre care aflăm că vor să fie socotiți artiști. Pentru că sunt aproape de absolvirea unui institut care dă patalama de artist. Crescuți și educați în epoca piarizării până la pierzanie, au aflat că scandalul e bun, pentru că se vorbește despre tine. Că e bine să șochezi, pentru că și înjurăturile sunt o formă de pomenire. Ce n-au aflat e care e diferența dintre țurțurii de muci uscați și artă. E și firesc. Oamenii nu își doresc o operă, nu țin să facă artă, ci vor să aibă succes. Iar asta descrie deja poteci diferite, cu destinații, evident, diferite.

N-aș critica nevoia de experiment, atât de vizibilă în arta contemporană. Dimpotrivă. Despărțirea de rigoarea formei e o etapă deja depășită. Renunțarea la mesaj, abandonul subtextului, din nou, nu reprezintă ceva nou. Trecerea de la explorarea realității la explorarea unor teritorii fantastice s-a fumat, ieșirea din concret și scrutarea ludică a geometriei s-a făcut. Nevoia de originalitate nu cercetează nișe creative sofisticate, ci se rezumă la aproximarea formei, la mâzgăleală, la încropeală ca formă de expresie. Nu există o analiză a descompunerii, ci doar descompunere.

Firește, au existat și vor exista mereu artiști aflați înaintea vremii. Dar de cele mai multe ori e vorba despre netalentați, aflați în spatele căruței.

Pseudo-artiștii prezenți prin producțiile lor în holul primăriei vor să treacă drept nonconformiști. Clotilda se vrea și ea consemnată pe Facebook drept o protectoare a nonconformismului (ăsta nonconformism, cu protecție de la primărie!).Rezultatul se vede.

Problema, mult mai gravă, mult mai profundă, nu are de a face nici cu arta, nici cu primăria, nici cu necăjita de Clotilde Armand. E vorba de o boală mult mai rea a societății noastre. Tot ceea ce înseamnă marginal, periferie socială, culturală, este programatic împins în față, așezat pe soclu și prezentat ca temelie a noii zidiri sociale. De la devianța sexuală până la grotescul livrat drept artă, de la mahalaua orașelor importată în elita politicii până la masochismul auto-flagelării. De la un maladiv și inargumentabil perpetuu sentiment de vinovăție până la mazilirea cuvintelor. Iar lucrurile acestea se văd în holurile primăriei, în palatele guvernamentale sau pe sticla televizoarelor. Și nici asta nu ar fi atât de greu de dus dacă nu am fi somați să ne sluțim noi înșine pentru a nu stânjeni sluțenia care se întinde peste toate.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Facebook Comments

%d blogeri au apreciat: