Despre mine aflați că

„Despre mine aflați că sunt viu”. Așa își începea, cu multe zăpezi în urmă, bunicul fiecare scrisoare. Ajuns la o senectute mult mai înțeleaptă, dar deloc mai cuminte decât răzvrătita tinerețe, își trecea zilele îngrijind grădina și bodogănind despre cele politicești. La două săptămâni primeam scrisoare. Cu scrisul acela îngrijit, litere mari cât o nucă abia rostogolită în iarbă (ochelarii nu mai erau de multă vreme pe măsura slăbiciunii ochilor, ba mai albise peste ei și o vânjoasă cataractă, dar nu nimic nu l-ar fi convins să meargă la doctori), cu câte un cuvânt tăiat pentru a pune în locul său unul mai potrivit.

„Despre mine aflați că sunt viu”. O simplă constatare, nimic mai mult. Nu cerea nici compasiune, nici atenție, era prea mândru pentru așa ceva. Doar spunea ce era de spus. Era încă viu, deci se întâmplau lucruri. Despre care aveam să aflăm, mai departe, din scrisoare. Uneori era o singură coală, îndoită pe din două, în care aflam că nucii au dat în rod ori că a plouat șuierat. Sau că Popa Căciulă și-a măritat fata. Alteori erau pagini multe, vorbind despre cine știe ce-l mai mânia pe el despre ce se petrecea prin lumea despre care afla el. Invariabil, când se întâmpla vreo scrisoare din acestea întinse pe multe pagini, era pomenit „banditul de Ceaușescu”, „escrocii de felceri”, „popii fără Dumnezeu” sau „băietul lui Costache”. Costache era vecinul cu care, peste gard, punea lumea la cale. Iar „băietul lui Costache” era student la București acolo unde „s-a căpătat cu rele și stricate apucături”. Băietul lui Costache, aflam astfel, „umblă cu cămeșa descheiată până la temelia pieptului, cu floacele în ochii lumii”, și-a lăsat „pleată lungă ca muierile și se parfumează de pute până la gară”. Dar lucrul cel mai rău și de neînțeles „s-a înhăitat cu fătălăii și zdrăngăne la chitară”.

Nimic nu l-ar fi putut împiedica să zică puțin și despre cele politicești- așa cum le aflase el de la „Europa liberă”, de prin gazete și pe care le pusese el „cap la cap”, după o logică altora inaccesibilă. Iar pentru securiștii care s-ar fi încumetat să citească scrisoarea avea puse deoparte niște vorbe cât să le vină un veac de rușine pentru că „citesc scrisorile oamenilor”.

Încheia de fiecare dată cu câteva rânduri care îmi erau adresate. Mereu aceleași: „Tu, mânzule, ce-ai mai citit? Ce-ai mai scris? Să știi că i-am citit poezia ta bicicsnicului cela de Costache și o zis că, la vară, când vii aici, să treci pe la el, că are podul plin de cărți!”.

Când îi răspundea, tata începea, de fiecare dată cu „Sărut mâna, tată!”. Povestea despre noi, mânjii, și despre cum ne mergea cu școala. Ori cine mai știe ce. O pagină era mereu păstrată ca să-i scriu eu bătrânului. Și-i scriam, după mintea și priceperea mea, tot felul de năzbâtii care, socoteam eu, se cuvin vorbite cu un om mare.

Apoi a venit scrisoarea care a început astfel:

„Despre Octavian aflați că nu mai e printre vii”. Avea 94 de ani. Ne scrisese femeia cu care trăia, o muiere bună de gură, dar blândă la fire și fără pereche de harnică. Tata era plecat din țară, iar noi nu știam ce să facem cu vestea aceasta. Ne explica, în scrisoare, că nu s-a dus la poștă să ne sune pentru că n-aveam noi ce mai face. Și nici nu avea rost să ne pună pe drumuri pentru „un hoit fără suflu care mai trebuia doar băgat în pământ”. Și a încheiat, așa cum se cuvenea, adresându-mi-se: „Tu, mânzule, ce-ai mai citit? Ce-ai mai scris? Să știi că bunică-tău i-a citit poezia ta bicicsnicului cela de Costache și o zis că, la vară, când vii aici, să treci pe la el, că are podul plin de cărți!”. Parcă așa se cădea să se încheie o scrisoare isprăvită.

O vreme i-am scris ei. Apoi am început, cu toții, să nu ne mai scriem. Când s-a dus și ea am aflat dintr-o telegramă. Moș Costache se prăpădise și el cu niște săptămâni în urmă – podul acela a rămas pentru totdeauna nevizitat.

Acum, când descopăr că m-am apropiat și eu – lucru de mirare – de o senectute mult mai înțeleaptă, dar deloc mai cuminte decât răzvrătita tinerețe, mi-am păstrat obiceiul de a scrie. Cui s-o întâmpla să citească. Mă îndeamnă, deseori, prietenii să mă arăt la chip și glas, să trec la modul acesta mai modern, mai eficient (dar mai leneș) de a vorbi cu lumea. Poate într-o zi am să o fac. Dar nu mă pot încă lepăda de nevoia de a scrie. Și uneori primesc răspuns.

Despre mine aflați că sunt viu.