Nr. 3

-Cafea ?

Senzația aceea de vertij, de dizolvare, de prăbușire a sinelui… Da, voia cafea. Rochie galbenă, ba nu, muștar, un galben-muștar, șorț alb curat, roșcată, înaltă, zâmbitoare, ochi șireți. Arcuirea sprâncenei ei drepte sugera că încă așteaptă un răspuns. A mormăit ceva neinteligibil, care putea trece drept un răspuns afirmativ. Voia cafea. Avea nevoie de cafea, de orice putea să-i limpezească mintea.

I-a umplut ceașca. A vrut să-i mulțumească, dar n-a reușit decât încă un grohăit. A încercat din nou să rostească ceva, dar tot ce a izbutit a fost un șir dezarticulat de sunete. Și senzația aceea de prăbușire.

-E în regulă ! i-a spus ea cu același surâs a șagă. Vă las un meniu, poate alegeți ceva.

N-a mai încercat să rostească ceva. A scuturat din cap a mulțumire și atât. Tavanul părea să coboare spre el cu repeziciune, împins parcă de un întuneric care nu se vedea, dar se simțea. O senzație tâmpită. A descoperit că în minte cuvintele îi ies perfect articulate. A încercat o înjurătură. Cea mai porcoasă pe care o știa, pe care o putea imagina. Cei de la celelalte mese s-au întors spre el. „Căcat !” și-a zis. Probabil că o scăpase în gura mare. Era totuși sigur că nu rostise nimic, dar naiba mai știa. Totul îl apăsa. Și simțea cum se dizolvă.

A evitat privirile celorlalți făcându-se că studiază meniul. Era o singură foaie. Cel mai tâmpit, cel mai ciudat meniu văzut vreodată, în cea mai aiurea cârciumă văzută. De fapt nici nu știa ce bistrou era ăsta, nici cum ajunsese acolo. Meniul era de-a dreptul bizar, conținea doar câteva feluri, dar toate, fără nicio excepție, dintre cele după care se dădea el în vânt. Chestii fără nicio legătură una cu alta, venite din bucătării aruncate în colțuri diferite ale lumii, care nu aveau în comun decât simplul fapt că îi plăceau. Toate aterizate pe foaia aia de hârtie, care ținea loc de meniu și care, la fel de bine, putea fi lista cu mâncărurile lui preferate. A ales, în minte, ceva, apoi a realizat că nu are niciun ban. Portofelul nu era la locul lui. A înjurat din nou. În minte. Și de data asta a fost sigur că nu a înjurat cu voce tare, în ciuda grimaselor celorlalți. Un pici de la masa de alături, bretonat, pistruiat, a chicotit.

Privirea i-a zăbovit, o clipă, pe perdeluțele înflorate de la ferestre. Atunci și-a amintit cum a murit.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa