Toată lăbăreala asta numită corectitudine poltică sau, mai nou, justiție socială, începe să semene tot mai mult cu o încăierare la parastas. E posibil ca cei care văd în toată țicneala care pare să fi cuprins lumea occidentală semnele prăbușirii imperiului să aibă dreptate.
În vreme ce Occidentul narcotizat, tâmpit de un narcisism de proporții monstruoase, discută despre globalizarea năucă, China (și alături de ea bună parte din Asia) fumează deja globalizarea asta negustorește, pe bază de plan cincinal altoit cu indici bursieri. Euforia cu care e celebrată confuzia identitară în Vest e privită de restul planetei ca delirul demn de milă al unui muribund.
Iluzia democrației – care multă vreme a funcționat ca scuză pentru multe dintre abjecțiile societății occidentale, ca argument pentru multe dintre excesele sale – nu mai are cum supraviețui. Politica a devenit mai jegoasă ca niciodată, dialogul a fost suprimat și în locul său e o flegmuială fără de sfârșit, respectul față de celălalt și opiniile sale a devenit de neacceptat, justiția s-a transformat într-o jegoasă mașinărie de suprimare a adversarilor de orice fel, iar ceea ce a mai rămas din presă e o uriașă și nerușinată mașinărie propagandistică. Până și iluzia libertății de expresie e complet eradicată de expansiunea nemăsurată a coloșilor internetului. Tot ceea ce, cândva, descria democrația de tip occidental a fost evacuat și redus la un singur lucru: normalizarea promiscuității, vândută ca suprema formă de libertate.
Golăneala numită corectitudine politică – una din cauzele declinului societății occidentale- nu e nici corectitudine, nici politică, e doar un pumn în gură. În numele apărării unor minorități concrete sau născocite, imensa majoritate e silită să tacă, să plece capul, să nu crâcnească. Orice.
Mai întâi lumea e spartă în bucăți. Se inventează criterii, se confecționează grupuri identitare, care devin deîndată minorități valorificabile. De orice fel. Religioase, etnice, rasiale, dar mai ales sexuale. Apoi, în numele acelor minorități, niște șmecheri, inventează nou-limba, iar odată cu ea tehnica de aplicare a pumnului în gură.
La început ni se cerea toleranță. Față de oricare dintre aceste „minorități” la care v-ați fi putut gândi. Lucru nu doar suportabil, ci demn și chiar respectabil. Ideea de a trata cu înțelegere semenii poate părea chiar lăudabilă. Apoi toleranța nu a mai fost de ajuns. Nu am mai fost rugați să dăm dovadă de toleranță, ci ni s-a cerut să acceptăm. Din nou, alegeți orice astfel de grup numit „minoritate”. Dacă atunci când era vorba de toleranță rezervele critice, prudența dictată de morală încă putea funcționa, acum nu mai era cazul. Acceptarea presupunea eliminarea oricărei crâcneli, admiterea marginalului ca parte a firescului. A urmat pasul următor, numit „diversitate”. De data asta am fost somați nu doar să acceptăm, ci să facem rost urgent, în comunitatea noastră de cota obligatorie de marginali. Pasul următor e cel în care ni se va spune, scurt pe doi: cărați-vă !
E suficient să priviți imaginile de mai jos. Războinici corectitudinii politice văd ceva sublim într-un băiețel de 11 ani, transformat în cocotă și dus să danseze într-un bar pentru homosexuali, unde adulții aruncă în el cu bani. Iar ABC – adică ditamai televiziunea americană – laudă demența asta cu un entuziasm demn de cel mai întunecat balamuc. Toleranță, acceptare, diversitate. Parastas.
