Sunete aliniate și afiliate

Stau în machină pe un post de radio numit ”Rock FM”. Îl ascultam de pe vremea când trăia bietul taică-meu și așteptam să ne clopoțească noaptea. Dădea doar muzică și ora exactă, iar din când în când câte o voce răgușită anunța numele postului. Era chiar de ascultat. Acum nu mai prididesc turnând reclame, absolut tembele, ca toate reclamele, mai ales astea radioficate, și ne năpădesc cu comentarii, absolut cretine.
Mă ocup cu tronsonul de prin tinerețea liceală, când îl ascultam pe C.Chiriac și ale lui comenturi politizate, dar decente, cu haz de necaz, fie dimineața la nouă și un sfert, fie după-amiaza, la cinci și un sfert, în reluare, în funcție de cum aveam și noi orele. Deseori de două ori pe zi, alteori deloc, depindea de paraziți. Nu mă interesează câtuși de puțin dacă el era trimis de Securitate – dacă ar fi așa ar fi foarte bine, deci aveam și oameni deștepți prin servicii – care transmitea discuri întregi comentate, piese de mare popularitate sau topuri ale instrumentiștilor. Îmi făcusem un caiet unde notam lucrurile esențiale, componențe, titluri, clasamente. Aveai ce nota. Acum e vax. Iar rockul românesc cred că nici nu mai există. Nu că ar fi existat cu adevărat, să fim serioși și patrioți luminați. Ființau câteva bune trupe, era o atmosferă tinerească prin casele de cultură și prin cluburile de pe vremuri, exista Cenaclul lui Păunescu, „Flacăra”, deosebit de amestecat. Dar nu erau reviste, nu se învăța la școala populară de artă, nu se discuta intens și organizat. Bine, nici publicații ca Rolling Stone nu apăreau pe toate gardurile. Erau câțiva specialiști proveniți din rândurile amatorilor, dintre ascultătorii metodici. Așa m-am împrietenit cu George Stanca, de ținea rubrică în „Flacăra”. La „Săptămâna” semnau Gherghel și Partoș, parcă. Formațiile nu aveau studiouri, repetau pe unde apucau, pe la casele de cultură ( la „Z” sau „Eminescu”, a sectorului 2 unde-i azi Teatrul Metropolis, ședeau Romanticii; la clubul studenților de la Schitu Măgureanu repeta Sfinx. Mi-aduc aminte că într-a opta unii erau cu Bitălșii, alții cu alde Rolingii. Treburi de galerii. Primul casetofon mi l-au cumpărat ai mei la sfârșitul liceului, discuri mai aveam, nu multe, pe care le ascultam la radioul cu picap atașat. Printre alea, puține, aveam și EP-ul Phoenicșilor, „Te întreb pe tine, soare” pe-o parte, și „Negru-Vodă”, pe ailaltă față. „Nunta”, poate cea mai bună piesă a lor în componența cu Baniciu solist – Moni Bordeianu de dinainte mie mi se părea mai bun – era dată aproape zilnic la radio, în emisiunea aia alcătuită după preferințele ascultătorilor: melodia preferată. Nu știu cu ocazia cărei aniversări rotunde mi-a dăruit și taică-meu o melodie!
Pe vremea aia etno-rockul bănățenilor citați mai sus era aerisit și optimist, dar nu suna mai bine decât al sârbilor de la „Bijelo Dugme” sau al maghiarilor. Formații serioase din Est erau „Locomotiv GT” și „Omega”, doar îl ascultam pe Chiriac. Polonezii, rușii și cehii erau mai mult pe jazz, foarte buni acolo. Despre filmele lor nu mai amintim. La noi, mergeam la concertele formațiilor „Sfinx”, „Romanticii”, „Roșu și Negru”. Pe la ceaiuri și pe la reuniuni se dansa după Hendrix, Joplin, Joe Cocker, Rod Stewart, Emerson, Lake și Palmer, Sweet, Slide, Moody Blues, Jethro Tull, Black Sabbath, Uriah Heep, Creedence Clearwater Revival etc. Prin anii optzeci se mutase vizavi, în blocurile ițite după cutremurul din ’77, Dorin „Chubby” Zaharia, unul dintre primii rockeri de-ai noștri, cel cu vocea țâvlită din Nunta de piatră, solistul vestitei trupe „Olympic ’64”. Prin el am intrat în casa lui Moțu, caidul mișcării respective, mișcare ușor subsversivă, fie vorba între noi. Moțu ne lăsa să vedem casete până spre dimineață. Așa am văzut concertele „Led Zeppelin” – după mine și acum cea mai serioasă trupă rock -, Rod Stewart, „Yes”, filmele Zidul și Tommy, ale ălora de la „Pink Floyd” și „Who”. La el am pierdut o zi întreagă cu Bob Geldof și cu acel concert-duplex mamut, unde foarte buni au fost cei de la „Queen”. Aveam o prietenă în casa căreia ascultam la nesfîrșit două discuri: unul cu Cat Stevens și altul cu „Queen”. Discuri cu Bob Dylan și cu „Rolling Stones” am primit de la un prieten franțuz după ’90. Mergeam la Galele „Săptămâna” și „Flacăra” – primele erau mai reușite, după mintea mea. Acolo cântau Sfinx, Phoenix, FFN, Clasic XX, Experimental Q, Progresiv TM, Mondial, Semnal M etc. Mă împrietenisem cu o tobăriță dintr-o formație feminină și cu Cristi Minculescu, de la Iris. Cristi, prieten bun de-al Moțului, avea o voce ca a lui Ian Gillan, de la „Deep Purple”. De altfel Fireball, piesa lor, era genericul emisiunii lui Chiriac.
Pe vremea aia nu prea dădeam multe parale pe „Queen”, mult mai târziu, după „Live Aid” și mai ales după Olimpiada de la Barcelona din 1992 izbucnise mania, mai ales pentru vocea admirabilă a lui Mercury. El și Jagger sunt cei mai faimoși, cred eu. Și poate și sentimental, datorită bolii care l-a și răpus. Am văzut și ultima lui apariție și am comentat-o la Fundație, unde lucram, cu Irina Horea.
Băietanii ăștia – este unul numit Țâțână sau Cârțână, frumos nume de rocker! – mai dau câteodată după aceleași și aceleași cântări-standard câte o piesă de-a unei formații neaoșe. Mizerabilă comparație! Sună cam ca romanțele, au mai mult valoare sentimentală. Că altfel distanța e cam mare, totuși. Sigur că nu este nicio nenorocire, francezii au șansoneta, italieni canțoneta, grecii sirtakiurile lor, și așa mai departe. Și noi ar trebui să ne reîntoarcem la ale noastre, fie la folkul ăla progresiv, fie la romanțele categorice! Am ascultat Ploaia care va veni, cu Moțu la glas și mi s-a părut bună. Nu trebuie să-i imităm pe cei care produc rock de bună calitate, ăia vor fi mereu în fața noastră, noi pedalăm în pluton. Dar s-o facem și aici temeinic.

mm
Nicolae Iliescu
Scriitor, editorialist și optzecist.

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa