Nu am înțeles niciodată aplauzele de la începutul unui spectacol. Simpla intrare în scenă nu justifică pleznirea sacadată a palmelor. Cei de pe scenă încă nu au rostit nimic, nu e nimic de apreciat, dar aplauzele curg. Simpla prezență, simpla indicație că obligațiile contractuale vor fi respectate stârnește deja entuziasm. Am putea aplauda la vederea unui afiș. Ar fi același lucru.

Nici aplauzele de final nu mai urmează convenția. Vin mereu din abundență, cu reptate chemări la rampă sau solicitări de bis. Nu vin ca rezultat al unei evaluării critice a produsului expus pe scenă, ci reprezintă noua convenție. Se aplaudă livrarea produsului, oricât de precar, oricât de discutabilă ar fi prestația, a fost dusă până la capăt, se cuvin deci aplauze. Exceptând situațiile cu adevărat excepționale în care dezastrul e prea evident, penibilul de-a dreptul plenar, aplauzele vin. Întotdeauna. Am văzut de atâtea și atâtea ori răbufniri frenetice de entuziasm palmar în fața unor ședințe de playback. Ba și fervente rechemări la bis, servite generos cu o nouă porție de playback.

Acum niște ani, Madona concerta la București. Ambalajul scenic era spectaculos – coregrafie, butaforie, pirotehnică – prestația aplaudatei lamentabilă. Bună parte din reprezentație mișcarea buzelor s-a străduit, fără mari izbânzi, să urmeze sunetele de pe bandă. În rarele momente în care diva s-a străduit să scoată sunete cu glăsciorul propriu rezultatul a fost de un rar penibil. Asta nu a deranjat nicicum. Extazul publicului era complet deconectat de la realitatea scenei. Puhoiul de muritori era copleșit de fericirea pe care le-o provocase diva acceptând să le ia banii.

Concursurile televizate „de talente” oferă prilejul altor scurgeri inoportune de euforie. Atât de des am văzut, pe la noi sau aiurea, publicul și juriul de încropeală trăznit de încântare în fața vreunei gospodine trecute sau a unui tractorist corpolent care masacrau o arie de operă. Simpla imitare a ceea ce pentru publicul diletant suna a „voce de operă” și vaga articulare a unei versiuni simplificate a unei arii relativ celebre detonau explozii devastatoare de entuziasm. Pentru autenticii iubitori de muzică de operă, de cele mai multe ori, era vorba de o abominație, pentru ageamii exccitabili era un „fenomen”. Din nou aplauzele nu răsplăteau o realizare, ci indicau existența unei certe solidarități între ageamii și diletanți. Asta de fapt este întreaga rețetă a succesului.

Transferată în lumea polticii, anomalia aceasta capătă un aspect grotesc. Se definesc priorități, se impun principii, se proclamă reguli de neocolit și peste toate este înscăunată atotstăpânitoare guvernarea moralei. Apoi totul este abrogat de un copleșitor vag de nătâng entuziasm. Ropote de blegi aplauze salută nimicul. Evaluarea critică funcționează impecabil atunci când este scrutată o parcelă a buletinului de vot, dar devine prohibită atunci când se trece pa pagina următoare.

Vuiet de entuziasm. La Timișoara alegerile au fost câștigate de un neamț. Care are meritul de a nu fi cetățean român. Despre care nu se știe decât ce are el chef să spună, iar ce spune miroase zdravăn a gogoșerie. Dar e neamț. Și puhoi de oameni consumă extaz pentru că neamțul vorbește bine românește. Bine. Există deja vreo două milioane de români (ăsta e adevărul, nu visați la cifre mai mari) care vorbesc românește. Ăsta e criteriul? Nu. Experiența? Nu e cazul. Competența? Habar n-avem dacă e cazul. Seriozitate? Discutabil. Onestitatea? Confruntarea biografiei ficționale oferite spre cercetare, cu puținele date concrete pune și asta la îndoială. Atunci? E neamț. Punct. Aplauze.

La Iași este aplaudată energic victoria liberalilor, care au scăpat primăria urbei de „ciuma roșie”. A câștigat, în sfârșit, un liberal. Care se întâmplă să fie același primar de pe acum, care doar și-a mutat trusa de frizerie la PNL. Și atunci? Nimic. Aplauze.

La Craiova a câștigat o doamnă de la PSD. Care anterior fusese parlamentar reprezentând o circumscripție de acolo și a renunțat la mandat pentru a deveni primar. Și a devenit. Apoi a renunțat la mandat pentru a deveni ministru. Acum a vrut înapoi, la primărie. Și e înapoi. Demintățile publice există pentru a o servi pe domnia sa și nu viceversa. Și? Aplauze!

Despre București ce să mai vorbim? Despre primarul general care se judecă în draci cu primăria și care se fălește că a avut prima leafă în 2016? Dar a fost, în liceu, olimpic la matematică. Chestie esențială, singura mereu repetată, o biografie redusă la o întâmplare din liceu, ceea ce, se vede treaba, devine certificat de calificare pentru prima primărie a țării. O franțuzoaică gălăgioasă, care nu vorbește la fel de bine ca neamțul de la Timișoara, dar are în mod autentic calitățile unei viguroase mahalagioaice devine primar al sectorului 1. Pot fi numărați pe degete cei care știu ce meserie are duduia și cu ce s-a ocupat. Ținuta ei publică, aici e altceva, e evidentă, nu e nimic de descoperit. Și? Aplauze.

Există, totuși, o diferență semnificativă față de lumea spectacolului. Aici aplaudacii sunt ei înșiși cei care vor cânta, vor dansa, iar la sfîrșitul vor aplauda după care se vor apuca să strângă gunoiul și să deretice. Cei de pe scenă păstrează doar aplauzele. Și încasările. Din bilete. Și închirierea măturilor pe care le pun la dispoziția spectatorilor pentru a deretica după reprezentație.

Facebook Comments

Lasă un răspuns