Nu trăim. Suntem doar contaminați cu viață. Am mai scris asta, undeva, cândva. Apoi ne vindecăm. Moartea e leacul suprem.

Nu e nicio umbră în ceea ce spun, nu miroase a cenușă și nu e risipă de întuneric. E doar gând atârnat de gând atârnat de gând, într-o înlănțuire care nu duce nicăieri. Gândurile nu sunt nici drum, nici destinație. Nici măcar popasuri. Sunt doar semne ale bolii, simptome inocente ale unei boli pe care nu o înțelegem, dar cu care ne-am obișnuit. Pentru că leacul ne sperie, nu boala. Deși, poate, n-ar trebui să fie așa.

Trecem prin vârste. Există o vârstă a descoperirii, pe care, unii dintre noi, încercăm să o prelungim până aproape de liman. Îi urmează o vârstă a falselor certitudinii, una a legăturilor pe care le avem de purtat cu noi, în care strîngem mâini, sărutăm obraji, pipăim cărnuri și mușcăm din văzduh. Îi umează vârsta leneșă a voluptăților și rătăcirilor. La un moment dat ajungem într-un punct în care totul pare încremenit. Strigăm, dar nu răspunde niciun ecou. Atingem, dar nu arde, nu e rece, doar există. Apoi vine prima durere în piept. Se întinde prin umăr, coboară în braț, ne sufocă, e un intens sentiment de panică. E semn că am ajuns la vârsta despărțirilor. Doare. Lăcrimăm. După o vreme ne obișnuim. Diminețile încep cu inventarul durerilor, zilele se încheie cu ultimul geamăt, atunci când închidem ochii și ne spunem că mai avem un mâine de isprăvit. Somn.

Atunci când simțim că se apropie vremea când nu noi ne despărțim de cei plecați, ci ceilalți se pregătesc să ne spună bun rămas,revine sentimentul acela acut de panică. Acum nu mai e durerea, ci certitudinea irosirii. Căutăm urmele trecerii noastre. Uneori le găsim în ochi de copil. Alteori într-o pagină de carte sau pe muchia roasă a unei mese. De cele mai multe ori le găsim acolo unde nu sunt.

Iată-le. Dâra aceea reprezintă urmele trecerii noastre.

Apoi ne vom descompune. Materia e ceva prețios în universul acesta. Ne-a fost împrumutată vremelnic. Numele mai zăbovește o vreme. Pe o pagină. Pe o cruce. Pe niște buze. Zăbava asta nu e urmă a trecerii, ci semn al uitării care își începe lucrul. Iar uitarea e un lucru bun. E semn că timpul e mai puternic decât materia. Iar noi suntem făcuți din materie. Doar câteva grăunțe de timp încap în noi.

Nu există oameni buni. Există flămânzi și sătui. Coate, genunchi, sprâncene, clavicule. Uitarea e un lucru bun. Singura formă de bunătate e să-i ajutăm pe cei din jur să ne uite, cât încă viețuim.

Crucile fără nume sunt dovada autentică a bunătății.

Facebook Comments

Lasă un răspuns