Toate romanele științifico-fantastice își imaginează o cetate ideală și unică, prosperă, liniștită, unde toți oamenii sunt frați  și au aceeași patrie, aceeași cultură, eventual aceeași limbă și trăiesc aceleași ore și secunde cu aceeași intensitate. Optimismul filosofic și moralicesc nu prevede pentru acești autori niciun fel de conflict interior. Un elev al lui Claude Levy-Strauss chiar vede această societate ideală în jungla amazoniană. Iote că tot de la Amazon pleacă, prin curier, astfel de idei! Acest elev a stat cuminte vreo patru ani în desișul liniștit de azurzitor al grădinii aceleia unde orice om obișnuit nu poate trăi mai mult de două ceasuri. Căci fie calcă pe vreun țânțar cât un armăsar, fie îl ciupește vreo creangă nesăbuită ivită în cale. Acest om de-abia după aproape doi ani a dibuit șeful comunității extrem de primitoare în care își întocmise sălașul. La început a crezut, conform cutumelor cuvilizației noastre, că respectivul este războinicul de serviciu, dictatorul roman, generalissimul arhicunoscut,ăla care îi învăța meșteșugul armelor pe timp de pace și care-i conducea la vânătoare sau la vreo încăierare cu tribul vecin. Nu era el. Apoi s-a dus la șaman, liderul spiritual, ăla de cunoștea toate ierburile, plantele după nume, vorbea cu ele și care mai știa și la ce folosesc. Nici ăla nu era, după ce vindeca pe câte cineva, se retrăgea cuminte. A asistat la diverse consilii de taină, bătrânești și  bătrânicioase, că ăia ar fi fost cu cale să conducă societatea fiindcă văzuseră și trăiseră mai multe și mai mult decât alții. Iote că nu era nici cel mai bătrân dintre ei. În fine, remarcând el că de două ori pe an tribul își lua tălpășița, fie de la vale la deal, fie în sens invers, în funcție de ploile care cădeau ca o perdea peste ierburile sălbatice din junglă sau de soarele mijit printre ele,cercetătorul nostru scrutător a observat un nene pișpirel care intra în fiecare colibă și adăsta vreun ceas, două. Îl mai observase pe ăsta la desele certuri și cafturi din cadrul tribului când intervenea, le aplana sau îi pedepsea pe vinovați. Îl mai remarcase și pe la diverse procesiuni, nunți, botezuri, înmormântări, alte procesiuni și procese administrative, când mai apărea ca sfătuitor și ca împărțitor de dreptate. Așadar, șeful tribului aceluia nu era nici cel mai forțos, nici cel mai bătrân, nici șamanul, ci ăl de știa să vorbească și să explice pe înțelesul tuturor mersul lucrurilor. Comunicatorul, bre! Ăl de colporta mesajul de interes public.

Omenetul nostru a trecut în secolul XX prin cele mai teribile răboaie din Istorie. Sunt profesori serioși, nu de-ăștia de „Magazin istoric” ca ai noștri, care iau împreună ambele măceluri și vorbesc despre Războiul Mondial de 30 de ani din veacul XX. Este posibil, fiindcă după Primul fiecare mare putere, chiar dacă s-a prăbușit, s-a refăcut altfel dar tot după romanul ei național: izolaționismul american, irederentismul nemțesc, autoritarismul italian și poate și cel rusesc. De-aia s-a fost născută și Societatea Națiunilor care a eșuat rapid. Marte et Bellona pregăteau nori și mai negri. Care nu au întârziat să apară. Știm ce-a fost, nu mai insistăm. Dar aici aș mai adăuga ceva: și Răzbelul Rece tot un fel război a fost, cu hămăieli propagandistice de același tip, dar diferite ca țintă. Și căderea zidurilor ideologice din 90 tot asta a fost. Iar acum, după ce globul ăsta haotic ar trebui să fie o singură țară și un singur neam egal cu el însuși, avem cel mai atipic război care cred că va rămâne în cartea de citire a Istoriei și isteriei universale: un război cu Nimeni, cu un adversar nevăzut, necunoscut, cu un microb, cu o mizerabilă dâră de microscop. Și, din păcate, nu avem nici măcar un nene ca ăla dintre frunzele junglei, despre care taman v-am povestit. Nu la noi, unde producția de inși isteți la hectar este aproape zero, dar nici la case mult mai mari. Abordarea, chiar mondială, este un război de gherilă, casă cu casă. Atât ne duce capul pentru vremea și vremurile în care trăim. Cine știe cum se va lupta peste o sută de ani, poate cu hapuri, poate cu vreun vaccin, cu vreun fâs aruncat peste lume și arbori, poate se va ordona râs, ca în proza lui Brăescu. Acum, singurii mai serioși, imperiile de rigoare, acționează cu apariții numeroase și numeros asamblate, seară de seară, ca la americani, sau prin excursii în interior, cu combinezon, ca dincoace, la Moscovia. Noi, suburbie sau gubernie, ce suntem, nu știm nici de noi, ce zice un gestionar dimineața, contrazice altul seara iar în dimineața următoare se schimbă schimbarea. În loc să apară cu mască sau fără mască în tot felul de emisiuni de umor involuntar, guvernanții ăștia de-acum ar face mai bine să delege pe unul mai iscusit  să se comporte ca un medicament, de două ori pe zi, înainte de mese, și să  ne spună ce-i de făcut. Singurii care știu să articuleze coerent sunt doctorii Rafila, Cercel și Arafat. Chiar și Tătaru ăsta  pare mai mai cu mințile acasă. În rest, sergenții de stradă să-și vază de treabă și de datorie,ce mai atâta; și la granițe, dacă tot ne-am închis, să nu intre nimerica sau să intre, dar să zacă două săptămâni în spitale de campanie ridicate nu în cinci zile, ci în cinci ore!

Slavă Bogului că a dezertat Costaiche ăsta, care nici medic nu cred că este. Am mai spus-o, nu mă refer la jargonul lor, ci la limbajul meseriei, ăsta nu gândea ca un medic. Se pare că el fusese pus acolo pentru racordarea la țuțuroiul cășii de sănătate, nu pentru combaterea cârcâiacului ăstuia. Nu-i mai scrie mamițica vreo scrisoare în contra lui Nistorescu? Scrisoare cu bibliografie și cu trimitere la pagină?

Facebook Comments

Lasă un răspuns