E foarte puțin important dacă percepeți talazurile pe care le străbatem ca pe o cumplită și iminentă primjedie sau ca pe încă una dintre acele întunecate opere ale fabricanților de spaime. Chiar nu contează. Suntem aici unde suntem. Statele își închid frontierele, își izolează cetățenii, idealurile și generoasele promisiunii ale himericei case unite a Europei se spulberă precum colbul în fața unei năstrușnicii acelulare, un virus.
Noi, fiecare dintre noi, părem cuprinși de un fel de febră a unei imediate și de neocolit apocalipse. Cămările noastre capătă proporții iraționale, teama față de ceilalți depășește ceremoniile unei fobii oarecare devenind sentimentul dominant, unic și copleșitor, toți cei din jur sunt suspecți, țintiți de apăsătoarea prezumție de contagiune. Constituția mai firavă a celui de lângă noi îl face, instantaneu, suspectabil, tusea inocentă a doamnei în vârstă e proba absolută a infamiei, pe scurt, toți cei din preajmă au încetat să mai fie semeni, devenind, subit, opera cea mai malignă a creației, făpturi primejdioase, umbre de care trebuie să ne ferim și pe care avem datori de a le urî.
Dincolo de instinctul natural de conservare, dincolo de dorința de înțeles de a ne prelungi, atât cât se poate, o existență de multe ori mizeră, de a evita o suferință inutilă, cu noi se mai întâmplă ceva. Cei care, acum, se întorc acasă, goniți de o epidemie pe care cei mai mulți dintre noi, de fapt, nu o înțelegem, au devenit, dintrodată, sursa întregului rău. Cu bunele și relele lor, sunt oameni care se întorc acasă. Ne pot despărți multe, destin, trecut, opțiuni, dar ne sunt semeni și, dacă nu supără termenul, compatrioți. Iar acum se întorc acasă. Cu toate ale lor, cum spuneam, bune și rele. Le putem măsura și pe cele bune, și pe cele rele, când va veni vremea. Acum se întorc acasă. Unde altundeva ar putea merge? Precauțiile normale trebuie să existe, măsuri profilactice adecvate vor trebui introduse, dar nu le putem anula dreptul la acasă.
Nu știu cât de îndreptățite sunt temerile de această îmbolnăvire. Nu sunt medic, nici biolog și nici nu am să încep acum să pretind că am competențe care îmi lipsesc. Dar știu că urmările adânci și grave ale acestei pandemii – pentru că, în adevăr, e o boală care pare să cuprindă planeta – nu țin nici de competența științelor medicale, nici de previziunile economiștilor, ci de un sumbru și grav bolnav înșine.
Pustiul pe care îl străbatem putea fi prilejul de atâta vreme așteptat de a redescoperi umanitatea noastră profundă. Solidaritatea, compasiunea, dragostea și grija față de semeni, o cuminte înțelegere, respectul și chiar, da, chiar mila sunt toate locuri ale sufletului pe care le-am lăsat în paragină și pe care acum le puteam înviora. Alegem, prea mulți, mult prea mulți dintre noi, să ne baricadăm între zidurile unei existențe chinuite și, oricum, finite. Alegem să privim pieziș spre cel de alături și să căutăm vinovați acolo unde nu există decât victime.
Nebunia aceasta globală încă poate fi prilejul resurecției unei umanități care de multă vreme părea să-și fi pierdut sinea. Supraviețuirea, în condițiile de acum, nu este o opțiune individuală, deși pare că așa o privim. Iar sechelele urâte și rele care vor rămâne nu au legătură cu vreun virus, ci cu noi înșine. Lucrurile care ni se întâmplă, gesturile pe care le facem, cuvintele pe care le rostim nu vor rămâne fără urmări. Iar rănile acelea vor fi mult, mult mai greu de vindecat.
Putem ieși din această nebunie ca până acum, pe cont propriu. Sau putem încerca să o străbatem împreună și ajunși la limani să redevenim ceea ce încă mai cred că putem fi: umanitate. Pandemia va trece. Iar dincolo de ea ne putem regăsi, împreună, semeni. Sau vom fi doar umbre temătoare, încetând, încet, să mai alcătuim o națiune, o umanitate, poate chiar o specie.
Din păcate, cei care se reîntorc acum în Patrie sunt, în varii procente, cei care cu puțin timp în urmă priveau România ca pe un teritoriu cucerit de ei; un tărâm populat nu de părinții și frații lor ci de niște indivizi debili, incapabili să discearnă și care nu au dreptul uzului de luxul numit ”autodeterminare”,ci de persoane care depindeau esențial de banii primiți de peste granițe – laitmotivul vânturat de fiecare dată, când simțeau nevoia să își justifice pretențiile de a le impune celor de aici voința lor – și ca orice ocupant, se considerau îndreptățiți să încalce toate regulile cărora altfel, li se conformau necondiționat pe teritoriile țărilor în care au emigrat…
Chiar și așa, frații noștri vin de peste hotare încălcând regulile țărilor lor de adopție, urcând în avioane, alături de alți pasageri prezumați sănătoși, cunoscând fără dubiu că sunt contaminați, folosind zboruri cu escale în zone cu risc mai scăzut pentru ca, odată ajunși la frontieră, ”să uite” că originea călătoriei lor s-a aflat într-o zonă cu risc de contagiune ridicat; Unii dintre ei revin în Patrie sustrăgându-se și regulior de aici, punându-i în pericol fără nicio remușcare atât pe cei dragi cât și pe cei pe care, în cel mai fericit caz, îi disprețuiau pentru că și-au permis să vadă lumea cu alți ochi…
Mi-e milă de acești frați ai noștri! Măreția lor de ieri, când îi priveau pe cei de-Acasă cu superioritatea galactică a celor care știau să șteargă cururi într-o limbă străină aproximativă, tocmai a fost înlocuită subit de epifania celor care redescoperă că sunt cetățeni români, clamându-și drepturile mai abitir decât cei care, până astăzi, au plătit pensiile părinților și alocațiile copiilor pe care i-au lăsat aici; Și fac asta – ce-i drept – într-o română cu greșeli pentru care altfel, ar fi obligați să repete ciclul primar, dar o fac cu îndârjirea celui îndreptăți să primească!
Viața se dovedește de această dată, de o ironie usturătoare față de cei care se întorc acasă: vor beneficia din plin de priceperea, bună-credința și angajamentul celor pe care i-au socotit demni de încrederea lor!
Cei care se întorc sunt cei care au plecat. Nici mai mult, nici mai puțin. Respectul față de reguli e o boală a noastră, rămași sau plecați. Viața, ai dreptate, ne arată de multe ori care e adevăratul preț. Al nostru, al opțiunilor noastre.
P.S. Mă bucur să ne regăsim, prietene.