E fascinantă și, în același timp, înspăimântătoare vigoarea cu care ignoranța se răstește la noi de pretutindeni. Nu e vorba de neștiința aceea blajină, care știe să întrebe și să primească răspuns, care, smerită și cuminte, naște mirări. Este, în schimb, vorba despre pântecoasa prostie care nu doar că nu-l stânjenește pe bezmeticul purtător, dar îi e motiv de grozavă fudulie.

Ușurința cu care oameni care, altădată, ar fi putut trece drept cumsecade, se bulucesc să vorbească atunci când ar face mai bine să asculte, să își lase ca o dâră cleioasă păreri despre lucruri pe care nu le pricep e semn că vremea a prefăcut ignoranța în virtute. Sau așa par a crede mulți dintre semeni. De la politică la medicină, de la știința dreptului la cele economicești și de la astronomie la farmacie, nimic nu e cruțat de omul nou. Vorba îi e împleticită și scrisul căznit, iar cartea nu-i e prietenă, dar nimic nu-l împiedică să aibă păreri. Ferme. Despre orice.

Omul nou își vede numele lucind pe un ecran și simte că licărul de acolo l-a prefăcut, subit, în ceva important. Acolo, pe ecranul computerului, telefonului, proximitatea cu Einstein e doar o chestiune de click. Academia stă lângă juna cu tatuaj, Borges e la doar un click distanță de doamna în vîrstă pozând cu buzele țuguiate. Aceeași doamnă care știe totul despre vaccinuri, are informații certe despre conspirația globală împotriva ceaiului de pătlagină și dacă îi spui ce zodie ești îți explică imediat de ce ai pierdut autobuzul.

Descoperi că migrația năucă spre ceea ce, prostește, numim comunitatea digitală ne-a schimbat, fără să ne dăm seama, dinlăuntrul. Vorbirea a devenit doar o dezlânată înșiruire de ticuri, trăirile sunt aproximative, lipsite de profunzime și limitate de la emoțiile primare, superficialitatea derulării ecranului pe repede înainte a devenit un mod de a trăi, de a trece printre ceilalți. Flecăreala a luat locul conversației și prudența dilemei a fost abrogată și înlocuită de burdihănoasa tembelă certitudine.

Paradoxal, hipercomunicarea, despre care se spune că ar fi boala noului mileniu, nu înseamnă că am comunica mai bine, mai coerent, mai substanțial, ci exact pe dos. Am văzut, nu o dată, oameni cuprinși de un sentiment de reală panică aflând că există nu știu ce trăznaie nouă unde se înghesuie hoarda, dar pe care ei încă nu frecventează. Ultima astfel de sminteală se numește Tik Tok, un balamuc în care ai 15 secunde în care să te scălămbăi, încercând să fii cât mai ridicol cu putință.

Volumul nimicului care umple ceea ce numim spațiul virtual în fiecare minut depășește de sute de mii de ori tot ce a creat cultura umanității vreme de două milenii. Și crește, de la ceas la ceas, într-o euforie a nimicului tot mai greu de înțeles.

Senlitatea e o boală rea a bătrâneții. Iar umanitatea a început să îmbătrânească.

Facebook Comments

Lasă un răspuns