El e tânăr. Eu m-am lăsat. El e de dreapta, de centru, de stânga, ecologist, revoluționar pe trotinetă electrică, bărbos pentru că e la modă, vegetarian pe scurte perioade. În funcție de ce vede la bulă. Bulele sunt republici autonome cu populație flotantă și au o economie bazată pe click-uri, un sistem de protecție socială bazat pe donații online și un sistem de siguranță publică aparte, care se bizuie pe haită. Eu m-am lăsat.

El le știe pe toate. Pentru că el e dotat cu un organ în plus, Google, localizat între degetul mare și arătător. Eu le știu pe ale mele. Pe mine mă lasă, uneori, memoria. Pe el bateria telefonului. Eu beau cafea. Fumez. El are în față un Red bull și pufăie dintr-o țeavă cu baterie.

Cum el le știe pe toate, are datoria de căpătâi ca, periodic, să îmi bage și mie mințile în cap. Repetă cu entuziasm și suspectă convingere lucrurile pe care le-a auzit în republica lui/lor, fără să fie stânjenit de lipsa de logică, de prudența impusă de rațiunea reziduală. „Îți dau linku’ ” e mereu argumentul de căpătâi. Orice contra-argument e ab initio viciat, fake news, sanchi, ăia bat câmpii. Lipsește validarea bulei, ștampila de conformitate cu like-uri și share-uri oferită de comitetul pentru vigilenta combaterea a devianței. Chiar argumentele proprii, cu care îl aprovizionează republica bulei, îi provoacă dificultăți atunci când te încumeți în lecturarea lor, nu doar simpla evocare.

Nu e de acord cu mine. Nimic nou. Ce am cu statul?

Notă: Statul e chestia aia pe care o înjura, scuipa, disprețuia până foarte recent. Pentru că alții. Statul a devenit entitatea superioară, demiurgul omniscient. Pentru că ai lui/bulei. Distincția între stat, insitutții și gașcă/bulă/haită nu operează.

Companiileaunevoiedestabilitate, avemnevoiedeunmediueconomicpredictbil, trebuieuncadrucaresăîncurajezeinvestitorii, dacănufacemcetrebuieinvestitoriistrăinipleacă. E o recitare lungă de bulisme.

Îi explic că prostiile alea nu înseamnă nimic. Mă corectez. Prostiile alea sunt silabele repetate atunci când ăia care au luat statul la remorcă vor să mă anunțe că slujesc niște corporații și că, de fapt, îi doare în cur pe mine.

Nu înțelege. Îi pomenesc de autostrăzi. Mare eroare. Am un fix, o țin langa cu autostrăzile, nu acolo e chestia, nu aia contează, ci mediul de afaceri, bla-bla, alt bla-bla, mai mult bla-bla. Un întreg conspect de blablalologie.

E vremea să-l lămuresc.

Da. Vreau autostrăzi. Pentru că plătesc taxe de pod, taxă de drum ca să pot circula pe drumuri care ar trebui să fie civilizate, asfaltate, cu mașina mea pentru care plătesc impozit, pentru care am plătit TVA, care merge cu benzină sufocată de accize plus TVA și pe care o parchez în locuri special amenajate, unde plătesc taxe de parcare scandaloase.

„De-aia n-ai prieteni!” îmi spune răbufnind.

Eu ies afară, la o țigară. El își face un selfie și butonează în telefon. O trotinetă electrică e abandonată în mijlocul trotuarului. În stradă claxoane insistente ale unor stresați de trafic. Pe stâlp un afiș jegărit cu un domn care promite o Românie normală. Un pici îmi cere cinci lei. Sau măcar o țigară. Niște jigăriți dau din mâini către șoferi îndemnându-i să profite de locul de parcare pe care l-au dibuit ei. Nu plouă. Nu ninge.

Facebook Comments

Lasă un răspuns