Nu ceea ce a pierdut arată gradul de descompunere a unei societăți, ci ceea ce a ales să păstreze. Tot astfel cum, de multe ori, nu destinația către care crezi că te îndrepți (deseori o himeră, o nălucă de neatins) descrie drumul pe care îl străbați, ci depărtarea de casă, de locul de unde ai plecat.

Vremea pe care o locuim e una bizară, în care lucrurile sunt măsurate nu după rostul lor, ci după zornăitul pe care sunt sau nu în stare să îl producă. E o vreme în care nu cele împlinite și decența cu care ne înfățișăm celorlalți dau măsura a ceea ce suntem, ci puterea bojocilor de a scoate un cât mai dezgustător grohăit. Valorile comunității, care defineau reguli de neîncălcat, limite de nedepășit, sunt acum mîzga scurgându-se încet pe caldarâm. În locul lor stă urletul haitei. Nu mai trebuie să te îngrijești să faci ce se cade, cum se cade, ci ceea ce face haita.

Tudor Gheorghe nu e o victimă a fiarelor pornite să sfâșâie tot ce nu poartă duhoarea haitei lor. Tudor Gheorghe e doar un anacronism, un ciob al unei lumi care nu e a lor și pe care nu o pot înțelege. Și tot ce nu e al lumii lor trebuie călcat în picioare.

Nu e nimic nou aici. Am văzut lucrurile acestea repetându-se, iar și iar, de atâtea ori. Nu citesc cuvintele, nu străbat ținutul primejdios al gândirii, ei știu ce știe haita, iar haita știe ceea i-a spus stăpânul. Și orice altceva e lapidabil. Pentru că e vremea lor, e lumea lor și toți ceilalți sunt impurități care trebuie iute trimise în crematoriu.

Cei care îl atacă pe Tudor Gheorghe nu îl atacă pentru ce au spus. Nu s-au ostenit să afle ce a spus. Ar fi aflat că bătrânul oltean deplânge nu prăbușirea unui sistem politic, ci înstrăinarea noastră, depărtarea noastră de propriile rădăcini. Ceea ce îl mâhnește nu e lipsa planului cincinal, ci sălbăticia cu care ne scuipăm trecutul, limba, neamul. Îl atacă pe Tudor Gheorghe nu pentru lucrurile în care crede, ci pentru că există lucruri în care crede. Lucruri care nu au cod de bare, ci colb de vreme.

Bătrânul oltean vorbește despre înaintași, neam, țară, sărut-mâna tată, sărut-mâna mamă. Ei vorbesc despre o burtă de banane de la non-stop, despre lăfăit în Bali. Iertat să fiu, voi cita:

Băi nenicule! E tot una să vezi banane doar în filme americane sau să cumperi la orice oră din zi sau noapte la colţ de stradă? Johnny Mandolină, e acelaşi lucru să stai iarna la 10°C sau să te lăfăi în Bali?

Limbajul odios, abjecția enunuțului sunt cel puțin dezgustătoare, îmi cer o dată în plus iertare pentru că am folosit acest citat. Autorul e un gălăgios sfertodoct, care scurs din zoaiele acestor vremuri a împuțit cândva fotoliul de ministru ale ducației. Despre neisprăvirea sa, din această postură de demnitar, s-a tot scris, despre prostiile și ridicolul care reprezintă corpul esențial al operei sale, de asemenea.

Cei ca mine și cei dinaintea mea am știut și au știut că suntem doar locuitorii ai acestei țări. Și că va veni vremea când vom deveni parte a ei, țărână a ei. Cei de acum se cred proprietari, stăpâni ai lor. Și sunt gata să o pună pe tarabă. Pentru o burtă de banane de la non stop și ceva lăfăială în Bali.

Tudor Gheorghe e muritor. Va muri, într-o bună zi, așa cum a murit și România pe care o plânge. Așa cum voi muri și eu. Și alții. Iar locul acesta va rămâne al lor. Și vor trăi în acest loc, care va fi așa cum și l-au dorit. Apoi vor muri și ei. Cu burta plină de banane și visând la un hamac din Bali, la care nu au ajuns niciodată.

Facebook Comments

Lasă un răspuns