Gastronomia este un sport, o artă, o școală de bune maniere, o lecție de civism și de umanism, o impertinență și o nonșalanță, puțin din fiecare și toate la un loc. Ea este ca matematica (pierzi un curs, ai pierdut șirul), se învață și se execută zi de zi. Un om care mănâncă bine, vorbește bine, se îmbracă bine și trăiește bine. Gastronomia este viață, artă, inimă și literatură. Meserie în primul rând, căci se bazează pe cantități clar stabilite, combinații, permutări, șiruri. Brillat-Savarin așeza gastronomia în fruntea tuturor plăcerilor. Dumas spunea că nu cunoaște pe lume decât două lucruri: să scrie și să mănânce. Iar Maupassant era și mai drastic: numai imbecilii nu pot fi gurmanzi. Te naști pofticios cum te naști poet. Gustul este un simț delicat, perfectibil și la fel de respectabil precum auzul, văzul, pipăitul, mirosul. Gastronomia pesupune un anumit număr de cunoștințe de bază. Printre acestea enumerăm: cititul cărților și al revistelor de specialitate, frecventarea saloanelor, a târgurilor sau a bâlciurilor, examenul atent a ceea ce oferă piața agroalimentară, precum și conversația simplă, cu furculița-n mână. Și niceodată furculița-n brânză, ci cuțitașul de rigoare asortat la platou! Și să nu uităm să zicem că arta de a te hrăni este legată punctat de arta de a iubi. Gastronomul este un mușchetar care veghează asupra integrității teritoriului. Ca orice militar, și-a găsit calea prin tradiție și prin vocație. Ca orice pedagog, trebuie să-i înțeleagă pe ceilalți chiar dacă ceilalți nu-l înțeleg pe el. Pentru un om cu adevărat educat, a mânca și a bea prost este o mare umilință. Dar orice om poate fi reeducat.

Am auzit una ca asta, „să luăm, dragă, ca fromage niște brânză!” venind dinspre o masă  “sofistocrată” oarecare. Ca şi “somon afiume”, “cheguri”, în loc de checuri,  de la cake, sau  exclamaţia “caviar tu, vai,  dar n-am mai băut demult !”, precum  şi alte “glasoane” pline de ţăţism şi de snobeală scrobită și repetentă. Numai “obiecte persane”, după  cum zicea o luminată directoare de şcoală pe vremea folfasinării  mele navetistice. Iată, stimaţi telespectatori, că apare din bezna neantului cosmic şi un William Brânză, de zici că nu e adevărat.  Dacă ai un astfel de nume, ori ţi-l schimbi, ori te sinucizi ! Ori, în cel mai fericit caz, îl dai  vreunui scriitor să ţi-l folosească.

Am mai furgăsit un format de teveu, „o cină aproape perfectă” se numea la franțuji, „gazda perfectă” la alde noi. Probabil americănesc, formatul, că de-acolo pleacă majoritatea ăstora, tot au ei o bucătărie diversificată și rafinată, rafinărită! Că ei mănâncă simplu, cu mâinile, chiftele și sandvișuri, „câini calzi”, plus biftecul cela texan cât urechea de elefant,după unii sau cât capacul de la closet, pardon, după alții! Oameni buni, ziceam că tembelii ăia trei de se dau șefi bucătari de popotă sunt ultima graniță a prostului, a prostului gust, a rântașului și a rândașului de cambuză. Ei bine, cum zic reporterițele astea, vorbim despre imbecilitatea în stare pură. Expresurile alea din vremea tinereții, restaurantele cu „împinge-tava”, prefabricatele și preambalatele de la „Gospodina” sunt de nivelul a cel puțin două stele michelinate! Nu se poate așa ceva, din ce hăuri vin copchiii ăștia de trupă? Nu știu să taie ceapa, pâinea, nu știu ce diferență este între un pateu de ficat și un lebăr, nu știu cum se face o banală supă de pui, o omletă. Unul, fost diasporez, adică exilat economic voluntar, dăduse foie-gras, ficat de gâscă, și una a întrebat ce-i ăla, în timp ce alteia i s-a făcut rău. Am cunoscut un poet extrem de subțire din Senegal, cu pian în casă și cu studii la Paris, care mi-a spus să francezii, după ce i-au colonizat, le-au schimbat până și regimul alimentar. Din mari cultivatori de mei i-au făcut să se umfle cu orez. Mult productiv la hectar, ușor de întreținut, cu două recolte pe an. Mâncarea lor tradițională, clapon cu ghimbir și cu mei, acum e clapon cu ciușcă și cu orez. Mâine, poimâine vom avea și noi tradiționalii burgări cu sarmale.

Facebook Comments

Lasă un răspuns