„Democrația, dragul meu, și mai ales procesul electoral sunt ca digestia!” îmi spunea, prin 1990, un bătrân gazetar britanic. „Tot ceea ce e introdus în acest proces arată seducător, extrem de îmbietor, dar ceea ce iese la sfârșit e cel puțin dezgustător.” Cu entuziasmul vârstei și zilelor pe care le trăiam mă simțeam dator să-l contrazic, să-i vorbesc despre libertate – ohooo, libertate, borțoasa libertate!-, despre libera expresie și altele asemenea. Mucalit și mai degrabă plictisit, mi-a răspuns: „My dear chap, please stay on topic. We either talk about freedom or democracy, we can not just mix them like that.”

Vreme de aproape treizeci de ani am continuat, cu mai vârtos sau mai gălbejit entuziasm să vorbesc/scriu/gândesc despre libertate și democrație, înghesuindu-le, anapoda, în aceeași strachină. Ciclic, la patru ani, apoi la cinci ani, căscam ochii la afișe tot mai mari, tot mai insipide, de fapt, cu cât mai mari cu atât mai insipide, ciuleam urechea la sloganuri tot mai tălâmbe, apoi trăgeam perdeluța și cu o mișcare relaxată din încheietura mâinii băgam democrația prin tuș și o băleam pe coala de hârtie ieftină. Zilele astea mi-am amintit vorbele pomenite la începutul acestui text. Și totul e altfel.

Clădirea pe lângă care trec e înfofolită într-o cârpă uriașă cu moaca lui Klaus Iohannis. Domnul respectiv are un aer de îmbuibat, de om sătul, cu rânjetul acela care maschează un râgâit împins pe nas. Domnul Iohannis stă lângă o „Românie normală” galbenă. Nu pricep ce vrea. E o declarație? O promisiune? Un diagnostic? Cum adică „normală”? Hetero? E o ghicitoare? Burtica îi împunge discret nasturii de la sacou, rânjetul descrie o digestie optimă, doar textul ăla în culoare furazolidon e derutant. Sondajele îl dau favorit.

De pe clădirea de vizavi îl privește doamna Dăncilă. Doamna Dăncilă nu zâmbește. Se ține cu mâinile de burtă, e crispată. Nu-mi dau seama dacă e constipată sau cufurită. Poate are crampe. „Alături de fiecare român”, scrie mare, roșu pe alb. Mă uit în stânga, în dreapta, față, spate. Nu e alături de mine. O să fiu atent la metrou, poate ne nimerim acolo. După încă cincizeci de metri o văd iar. N-o fi ea alături de mine, dar afișele ei sunt. Măcar atât. Încă se ține cu mâinile de burtă, dar de data asta zice că „luptăm pentru fiecare român”. Cine, bre? Cine „luptăm”? Colegii de partid? Da’ toți-toți? Și ăia excluși, și ăia suspendați și ăia care… Doamna Dăncilă, Oprișan și Ana Birchall luptă pentru mine. E o chestie. Cu cine? Ca să ce? Și ce mama dracului ai mâncat, femeie, că mă doare sufletul când văd cum te ții cu mâinile de burtă. O fi deficit de fiere? Afișele doamnei Dăncilă au un aer de Colebil, de Triferment.

Încă niște pași, încă un Iohannis și mesajul Furazolidon. Poate au ăștia dreptate și Iohannis are soluția pentru problemele doamnei Dăncilă. Pe afișul ăsta Iohannis rânjește cu smalțul dinților hlizit la blitz. Se joacă cu mâinile. Arată ca omul care a rezolvat o constipație de trei zile. A! Asta o fi treaba cu România normală. O chestie legată de tranzit intestinal regulat. Mă uit mai atent. Aici România normală e cu litere albe, dar numele domnului Iohannis e furazolidonat. Și mai zice ceva. „Președintele meu”. Al lui, al lui, dar cine e? Mă uit la punguțele de sub ochii lui. Pare abia trezit dintr-un somn lung și foarte, foarte odihnitor. Și sătul. Tot îmi dă senzația că încearcă să ascundă un râgâit. Sub afișul respectiv un țigănuș șchiop dă din mâini la mașinile care trec pe lângă el, îndemnându-le să profite de locul de parcare pe care l-a dibuit el. Mai încolo e o mașină de poliție, polițiștii sunt cu ochii în telefoane și hlizesc. Lângă ei un gipan cât casa lăsat în drum cu avariile puse.

Nu departe e afișul domnului Barna. Digestie optimă, poate ceva gaze. La domnul Barna tot o ghicitoare. „Fericiți în România”. Cimilitura asta nu-mi ridică probleme. Daniel. Prea fericitul Daniel. Am știut răspunsul. Dacă domnul Barna ar fi fost președinte, Vorica Dăncilă nu se mai ținea cu mâinile de burtă, iar Iohannis nu furazolidon. La nici doi pași alt afiș. Aici nu mai e cu fericirea, nici cu România, aici doar vrea președinte. Strânge tare din dinți. Tare. E clar. Avea nevoie. Imodium și crește numărul fericiților. Un nene mă întreabă, șoptit, dacă vreau țigări fără timbru. Imodium cu timbru.

Niciun afiș cu domnul Diaconu. Doar mesaje pe Facebook. Probleme mari de traznit intestinal. Important e că domnia sa e un candidat anti-sistem, anti-securiști și e susținut zdravăn de domnu’ Ponta. Anti-sistem, anti-securiști, triferment.

Tot pe Facebook niște dudui au o dispută intensă legată de gluten. Confruntă sursele, ambele respectabile, ambele reviste lejere pentru dudui. A zis și la televizor. A scris și la horoscop că glutenul cauzează, putând chiar provoca. Lamegaaareșipâineșipastefărăgluten. În stânga paginii rânjește Iohannis. Furazolidon. Sub el e, crispată, doamna Viorica. Deh, roșul, pardon, roșiile trebuie spălate înainte de consum. Șiberefărăglutenarelamegapentrusoțudarluinuiplacecăzicecăparcăbeaborș.Afară se aud sirenele. O fi salvarea. O fi poliția. RoAlert nu e. Deci de la gluten e. Da, da, glutenul. O Românie normală, fără gluten. S-a stabilit. Gata. E hotărât. Nici nu mai votez, au stabilit deja specialiști străini, de la Institutul de la Bruxelles că ne trebuie o Românie normală. Fără gluten. Și oamenii de știință de la Wasington sunt de aceeași părere. Democrație, democrație, dar facem ce au decis oamenii de știință, că altfel se lasă cu încurcătură de mațe. Și Furazolidon iei nu doar când e nevoie, ci când ți se dă. Ca să nu te caci pe tine. Așa au stabilit cercetătorii străini. Da. O Românie normală, un președinte fără gluten, furazolidon. Se ocupă serviciul sanitar STS de digestia nației. S-a decis, deci așa va fi. Următorii cinci ani vom trage apa regulat.

Facebook Comments

Lasă un răspuns