Românii și…

Un prieten m-a invitat la un spectacol cu o piesă de teatru scrisă de el. Comedie de succes, care se joacă de vreme bună cu casa închisă. N-am mai fost de ani buni la teatru din motive care ar putea fi povestite cu o altă ocazie. Unele țin de ce se întâmplă pe scenă/scene, altele de ce se întâmplă în sală. Despre cel de al doilea set de motive o să vorbesc azi.

Spectacolul începea la ora opt, am ajuns cu o jumătate de oră înainte. Așa știam eu că se cade. Intru, mă așez și începe asaltul. Mai întâi cel olfactiv.

parfumurile. Din toate părțile curgeau valuri de duhori cu pretenția de parfum. Relația românilor cu parfumul e una pe care mă străduiesc să o înțeleg de multă vreme. M-am lăsat păgubaș. Tot ce am notat e că românii adoră să duhnească. Nu contează dacă miroazna pe care au turnat-o cu irațională generozitate pe ei li se potrivește, dacă se pupă cu prilejul, locul și țolul, important e să se simtă cale de patru poște, să doboare rîndunica din zbor. Convinși că armele chimice de la Sephora te fac dacă nu să arați, măcar să puți a pricopseală, ornitorincii depășesc orice complex legat de igienă, discreție sau bun gust când vine vorba de amestecurile dubioase de miroazne sintetice.

Grozăvia olfactivă căreia trebuie să-i faci față atunci când se adună laolaltă șeptelul parfumat ar fi trebuit măcar pomenită în Tratatul de la Geneva.

O duduie care a bătut fără complexe chintalul trece, nădușită, lăsând în urmă o dâră grea de duhoare de flori scârbite, altoită cu miros lejer de leuștean. Ține aproape de ea distinsul soț, frezat, ferchezuit, care a simțit potrivit să dea pe el o tonă de after shave prost, peste care a petrecut și două bidoane de apă de colonie dintr-o cu totul altă familie olfactivă. În față e o arătare care, am vaga bănuială, are și epidermă, ascunsă sub stratul gos de vacsuri, de două dește. Vezi aerul vălurind ca pe caniculă, cărând cu obidă putoarea unui parfum infect care reușește să amestece mirosul de insecticid, pansament și vulcanizare abandonată. O puștoaică agitată a scăpat, sunt convins, toată sticluța pe ea. Miros suav, de farmacie sătească. Și sala e plină. Mulți. Mult. Miros. Aer! Vreau aer! De ce nu ne dau ăștia butelii de oxigen la intrarea în sală?

telefoanele. Anunțul e repetat de trei ori. Suntem invitați să ne închidem telefoanele. Și? Ce-or să ne afacă? Ne dau amendă? Până la primul gong mai tragem niște seflie-uri, mai ascultăm niște muzică – să fie mai antren, mai de veață! Unii își arată între ei „chestii haioase” de pe iutub, o doamnă verifică dacă doamna mă-sa a legat cățelul, chestii. Apoi bate gongul. Lumina se stinge și sala mai e luminată doar de puzderia de ecrane ale telefoanelor. Un bip colo. Un apel dincolo. Blitzul unei poze. Niște like-uri pe facebook.

vestimentația. Sigur, nu mai e obligatoriu să mergi la teatru îmbrăcat ca de însurătoare. Mal ales vara, când se topește și cărămida de la căldură. Iar concetățenii mei au înțeles asta. Și doamna în colanți negri cu dungile curcubeului înfășurate în spirală pe jambon, și domnul în treining de fâș, și puștoaica în pantalon scurți și tricou care nu mai plonjează până la buric, și junele cu bot îmblănit care a investit în tatuajul de pe piept așa că a venit într-un maieu care să-l pună în valoare.

teatrul. Rețeta e simplă. Pe afiș scrie comedie, oamenii au plătit bilet la o comedie, deci o să râdă. Hăhăhă. Chiar când – comediile au și momente din astea – e vorba de o replică gravă, fără încărcătură comică, dimpotrivă. Și musai își vor explica, în gura mare, unul altuia poantele. Iar atunci când recunosc vreun actor, tot în gura mare, vor anunța asta „hăhăhă, ăsta e ăla din… „.

Despre chestiile care se întâmplă pe scenă, care nu sunt deloc mai puțin vrednice de luat în seamă, vorbim cu alt prilej.

Asta am avut de zis. Acum plecați de aici.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Apoi

Țărmul

O copleșitoare tristețe

Umbre pe zăpadă

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa