Gunoiul de ( sub ) Preş.

Aşa, de-o isteţime bolnavă, se deschide uşa de steclă a odăii şi iese, înfăşurat în mulţime şi în muţime, inculcatul Băsănău. Mizerabil facies, de golan hăituit, cu dibla aia gogonată ca o creastă cheală de cocoş în retragere la vatră. Se zice despre cineva de astă consistenţă care zboară din frunză în foaie verde că este alcătuit din vânturi, din flatulaţii, după cum îl arată şi numele. Cu ochii înguşti, forfotind de neîncredere, trece ca un braţ al Dunării pe lângă participanţii la trafic. O nulitate. O streche. Dar o nulitate care ne-a împuţit Timpul vreme de zece ani. Şi care a şi ne-a făcut imens  rău, dându-ne înapoi cu cel puţin cincizeci de ani.

Dacă amărâtul de Emilică se lăuda cu ăia cinşpe mii de specialişti – care s-au dovedit nişte guguştiuci şi nişte tufe de lămâiţă pe care se uşurau beţivii ieşiţi de la restaurantul din apropierea parcului -, Dezaxatul Naţional a reuşit să strice compoziţia chimică a aluatului din toate domeniile, punându-şi pe bază de şantaj dosăresc şi de ameninţare toate muhaielele care se înfiripau în existenţă doar la auzul soneriei lui. Contabili, advocaţi, notărese, chelneri, vivandiere, chivuțe, absolvenţi de facultăţi neautorizate nici măcar sanitar. Un biet anonim absolvent de şcoală profesională de şoferi de vapoare însurat cu o cameristă fără şcoala de liceu au aşezat conform deprinderilor de bişniţar şi a putirinţei lor încărnate numai castane şi lipitori, numai guşteri, gaşperiţe, tălăngiţe şi vărsat de vânt. Băieţi de mingi, ajutori de picoliţe, fete de femei de serviciu şi de responsabili cu timpul liber, cum e puşcăriaşa Urdea.

Mai mari lepre decât cei de mai sus sunt, totuşi, lepădăturile minţii, care deşi pleacă tot de la coada vacii sau din adulteruri confuze, de cele mai multe deseori din Caracal direct se dau de ceasul morţii şi al vieţii în deşertul de elită. Acum văz că tac sau împing cu bocancul la înaintare pionii din dotare.

Am spus şi o voi repeta mereu, nouă ne lipsesc nuanţele. Sigur, mi se pare cam exagerat să te împotriveşti la orice chiar dacă e caraghios, ca oaia năzdrăvană, şi cu siguranţă multe din ondulările plastice de stradă sunt ridicole, dar trebuie găsite nişte criterii. Pentru asta ai nevoie de oameni deştepţi, nicidecum pătimaşi. Iar discursul Dreptei pleacă direct din Năică Ionescu, este vehement şi cade în păcat. Ca şi mulţi dintre inflamaţii  anilor ’30 şi ăştia de acum, care le împrumută redingota şi retorica, sunt tot apucători de granturi şi de burse, cum ei înşişi declară ! Câte-un actor de oarecare valoare, ca să-şi trimiţă copchilul  – din care nu a răsărit absolut nimic – în cele Americi sau Helveții a trebuit să mănânce hârtie creponată. Se lamentează acum că în toate piesele unde joacă – și se autodistribuie în toate cu lăcomie, ba o mai face și pe îndrumătorul cultural – lumea pleacă la pauză !

Îmi aduc aminte două scene foarte interesante pe care le ţin ascunse în muşuroaiele memoriei. Imediat după anul desecării Vechiului Regim, adecă 1990, cineva, fratele unui securist dovedit, a propus ca Liceul Zoia Kosmodemianskaia să se cheme Constantin Noica. Până la urmă, şcoala medie respectivă se numeşte cum se numea şi cum era normal, Şcoala Centrală. Apoi, alţi mucegăiţi la cap se înghesuiau într-o cuşcă şi zbierau să se schimbe denumirea de Kiseleff. Omul care a desenat Bucurescii, oleacă şi conte. Scene de roman sudamerican sau de dadaism curat. Dadaismul inventat de Tristan Tzara, Samuel Rosenstock, de colea, din Moineşti, judeţul Bacău. Complexe de ţară mică şi de popol subnutrit intelectual ! Pînă şi becurile care aruncă dâre de lumini colorate în Ajun de Crăciun sunt albe, galbene, albastre şi verzi, niciodată roşii. Dar apropou de a propos, premarele de la acea vreme văzurăm că din cuşca aia cât o budă a trecut la o suprafaţă ostentativă cât o juma’ din Mogoşoaia sau puţin mai puţin ! Păi, să nu le zici ceea ce sunt : golani. Mă rog, huligani. Hoţi, de-a dreptul şi de-a Dreapta, care s-au înfruptat din banul public şi s-au deşelat vâslind din vorbe pentru ţărişoara asta. Nici cu Stânga nu mi-e ruşine, şi asta face cu ochiometrul, doar semnalizează direcţia, atât. Vorba ceea, unde e iluziile și perfuziile de odinioară?

Pe vremea de dindărăt erau pline gazeturile de acest anunţ, „pierdut carnet marinel”, încrustat ca o parolă. Ştiu că „vând două fotolii” era semnul de atragere spre câte un pat cu suflet şi apartament cu felinar. „Marinelii” de ocazie făceau bişniţă şi cu carnetele din dotare, se îmbarcau ca barmani, ca spălători de punte sau „de scrumbii”, cum zicea Trăian – prietenul meu, poet, și mai am vreo trei veri intitulați astfel, nu întâmplarea asta nefericită cu acelaşi prenume – şi se visau luând de beregată oceanele planetei. În general, făceau cărăuşie, plimbau una, alta, mai ales arme şi bagaje. Scursuri viclene şi ticăloase ! Ca şi prostul ăsta ceacâr, mânca-l-ar norocul și noroiu uitării !

mm
Nicolae Iliescu
Scriitor, editorialist și optzecist.

Cele mai rcente

Apoi

Țărmul

O copleșitoare tristețe

Umbre pe zăpadă

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa