„Nimeni nu moare la vreme” îmi spune un bătrîn pescar. „Unii prea devreme, alții prea târziu. Dar murim toți atunci când nu mai putem duce rușinea asta care este viața.”

N-are carte multă, nici nu-i pasă. Nu vrea să pară bătrân și înțelept – de fapt nu-i pasă cum pare. De fapt nu-i pasă. Nu știe să ascută cuvinte, nici nu se străduiește să expire rotocoale ample și ziceri grave. Mormăie ce știe el și e treaba ta dacă n-ai altă treabă decât să-l asculți. Nici măcar nu vorbim aceeași limbă. Eu o înțeleg, vag, pe a lui, el pare să o priceapă, tulbure, pe a mea. Cred că, foarte probabil, nici nu ne înțelegem vorbele, doar ne închipuim ce ar fi putut spune celălalt, în cuvinte de neînțeles. E ceea ce facem în mod obișnuit, cu toții, zi de zi, chiar atunci cînd vorbim aceeași limbă.

Ne place să ne imaginăm că existența noastră contează, că avem ceva de dat lumii, că nu călcăm pământul degeaba. Uneori avem chiar vanitatea de a ne închipui că posteritatea ne așteaptă în gară, cu sacoșa în mână. Și asta e ceea ce contează, că ne închipuim lucrurile astea. Asta face totul suportabil. De fapt nimic nu e suportabil. Pentru bătrânul pescar lumea nu e un subiect. A găsit-o urnită când a venit el pe lumea, iar sfârșitul ei e pitit undeva dincolo de marginile existenței lui, așa că nu-i pasă. Nu vrea să schimbe nimic, pentru că nimic nu merită schimbat sau pentru că nu poate. Ceea ce e tot aia. Urgii fără seamăn, prăpăd și nenorocire care vizitează locuri despre care parcă a auzit nu înseamnă nimic. Nu se străduiește să mimeze o scremută compasiune doar pentru că așa e civilizat, nu e treaba lui, nici problema lui. Treaba lui e să găsească lemne de foc până se înserează.

Despre morți vorbește ca despre niște locuitori ai unui sălaș din viața asta a lui – niște oameni care au fost și nu mai sunt, dar de care el își amintește. Scuipă și își șterge nădușeala frunții. S-au cam dus toți. O să se ducă și el. Știe sigur că într-o miercuri. Nu știe de ce într-o miercuri, nu i-a zis nimeni, dar așa crede el. Până atunci trebuie să treacă și iarna asta. Dacă o reuși. Dacă nu, or s-o treacă alții. Fumează mult, știe că țigarea îi face rău. Dar ce-i face bine? Și de ce să renunțe la răul pe care și-l face singur ca să se mulțumească doar cu răul pe care i-l fac alții? Înjură. Fără patimă, fără exces de obscenitate, doar pentru că așa se cade dacă am ajuns cu vorba la chestia asta.

„Te-au pișcat țânțarii? Trebuie să trăiască și ei!” Se ridică și îmi aduce ceva de acoperit picioarele. Pe urmă se duce la ale lui.

Vine după o vreme să îmi arate niște poze vechi, cu el, cu ăi bătrâni. Într-una din poze e în uniformă, cu mustața întoarsă și țanțoș. Îmi zice că pe asta o vrea pe cruce. Mă simt obligat la reciprocitate. E târziu, am rămas doar noi doi și ar trebui să-i arăt și eu niște poze. Scot telefonul, dau cu degetele pe acolo și încerc să găsesc niște poze care l-ar putea interesa. Se uită la ele cu un praf de zeflemea în ochi. Prostii. Proști și voi cu telefoanele voastre. Tot vin unii pe aici și asta fac tot timpul, se pozează singuri. Cu pești pe care nici măcar nu i-au prins ei. La ce folosesc pozele alea? Cine are nevoie de atâtea poze? Un om zdravăn la cap n-are nevoie decât de două poze: una de buletin și una pentru cruce. Îl întreb dacă mă lasă să-i fac o poză. Scuip și mă înjură.

Pleacă să se culce. Îmi spune să sting focul când plec și eu la culcare. Luna e încă sus. Se aude lătrat de câini de departe. Și bâzâit de țânțari.

E trecut de miezul nopții. Acum e joi. Dar nimeni nu moare la vreme.

Facebook Comments

Lasă un răspuns