Vine o vreme, repede o sudalmă, când trebuie să pleci, să fugi de binele care te încovoaie, de mângâierile care îți sângerează carnea. Sau să urli, până când tot aerul lumii va fi șuierat prin plămânii tăi. Pentru că știi că mai ai zile, dar nu mai ai viață. I-ai hrănit pe alții cu ea. Iar zilele astea rămase, pe care nu le-ai cerut, pe care nu le-ai vrut, nu merită prețul pe care, oricum, nu-l mai poți plăti. Nu-l mai vrei plăti. Nu-l vei mai plăti.

Lumea asta nu e a ta, nici tu al ei. Îți numeri prietenii și descoperi că ai doar cunoștințe, străini care, uneori, îți răspund politicos la salut și așteaptă să-i întrebi ce mai fac. Iar dacă, din politețe, îți întorc și ei ce mai faci, ești cumsecade și le răspunzi iute „bine”, ca să le lași vreme să îți vorbească ei despre ale lor. Oftezi, oftatul urcă din rărunchi și se agață de fiecare celulă a ta, îți zgârie traheea, mușcă din laringe și vrea să iasă. Și iese. „De-ale mele” răspunzi grabnic sprâncenei ridicate. Și-ți amintești că te-ai născut într-o iarnă.

Din puținul tău dai ceva pentru un străin în nevoie. I-ar putea salva viața puținul tău și al altora. Și știi că nimeni n-ar da nici măcar un scuipat pentru a o salva pe a ta. Nici măcar tu.

Râzi, bă, în pula mea ! Nu vezi că enervezi/plictisești/scoțilumeadinsărite/sictirești cu moaca ta de lunea parastasului ? Râzi, în pula mea, sau cară-te. Sau crapă. Dar fă-o discret, că s-ar putea ca, vreme de patru, poate chiar cinci secunde, cineva să fie indispus. Te duci și crăpi. Tragi pământ peste tine și gata. Așa se procedează.

Faci socoteli, intri într-o încurcată contabilitate a supraviețuirii; o bucată de credință-o felie de pâine, un bulgăre de demnitate – o fărâmă de brânză. Restul e negociabil. Întunericul e scutit de impozit, sinuciderea e deductibilă. Poate e o idee bună să crăpi. Asta faci de ani mulți. În taină.

Facebook Comments

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns