Să vorbim direct, cum ne şade bine, cum fac alea de la tembelizaur, „vorbim, iată, ei bine”, că nu au alte cuvinte la ele, atât știu, nu au o paporniță mai mare de vreo 7-800 de termeni. Și actoraşii ăştia şi a lor gaşcă, atâta știu, atât recită, dar e adevărat că au vrut şi chiar au pus mâna pe instrumentarul cultural-educativ de cum s-au aburcat pe tanchetă, în decembrie ’89, au eructat apoi la reclame, de la „Ariel – impecabil de curat” şi până la „Regio – călătoria continuă”, s-au lăudat între ei, au şezut cu şezutul lor de rectori şi de directori, poposiți din producție și chiar dacă nu se ştie dacă au trecut şi bacalaureatul, au stricat nişte generaţii,  de fapt le-au manelizat, le-au tembelizat, nu au făcut niciun fel de performanţă sau excelenţă, după cum se laudă, ci şi-au împărţit laurii, premiile, onorurile, citările, biștarii numai şi numai între ei. Au încropit şuşe, filme şi seriale neghioabe şi pline de rugina trivialităţii şi a netalentului. Chiar dacă au mai jucat în câte un generic, ei filmaţi aici şi ăia din fruncea distribuţiei la dânşii, şi lipiţi la montaj sau tot pe-aici, într-un uichend de sfârşit de săptămână, că peisajul, hotelurile prevăzute cu pat cu suflet, brânza și roşiile sunt infinit mai ieftine. Şi? Vă amintiţi că Nicholas Cage şi Nicole Kidman au trecut pe la noi razant şi n-au catadixit nici să se lase fotografiaţi? Ca să pomenesc doar doi tiji de-ai mei. Vă daţi seama cât costă o poză sau un dialog cu ăştia?

După cum spuneam, actorii, în general, memorează roluri şi fac ce le spune regizorul, că ăla are ceva în cap. Şi pe la case mult mai mari e la fel. Pe Affleck, pe Clooney, chiar pe Clint Eastwood i-am văzut şi ca realizatori şi pot spune că au făcut filme chiar mai bune decât alea în care joacă ei înşişi. Dar am văzut-o şi pe alde Meryl Streep îmbrăcată ca un papagal şi râzând mai măzărat decât Rodica Biterescu sau cum se intitulează asta! Trec aici povestea unui mare scriitor român care, întrebându-l odată pe un actor cu foncție cum e piesa cutare a unui confrate, a primit următorul răspuns: „nu ştiu, bre, că io intru abia în actul patru”.

Nu trebuie să fii artist al poporului sau artist emerit, nu trebuie să fii Brando sau vreun alt brand, ca Pacino sau Hackman sau de Niro sau  vreun profesor la United Artists, dar măcar om la locul tău şi cu glagorie. Plus o fărâmă de talent, ca să le ceri altora ce-ai făcut şi tu pe scândură, îndrumat de vreun Ciulei. Bine că avem alei cu stele căzătoare pe caldarâm, maimuţăreală inutilă şi aia ! Alt gest bananier de urbe evropenească umplută cu praf și cu trotinete! Bine, şi poteca aia de-acolo nu-i în capitală, e într-un sat, că asta-i Oraşul Îngerilor. De D.R. Popescu. Ăla originalul, nu copia.

Ca şi maimuţăreala astălaltă de implicare civică. Ridicolă ca un teatru de iarmaroc.Îmi spunea cineva, muzician, nu muzicuș, cum e Chirilă, că un pianofortist oarecare, deși făcuse studii la Leningrad, nu fusese niciodată invitat să concerteze pe-acolo. Așa și Calamitru, recitator și atât, prost în toate rolurile îmbrăcate, a jucat la Bulandra o viață dar nu a fost niciodată în vreun spectacol de-al lui Ciulei. Nici în vreun film de-al aceluiași, sau într-unul de Pița, Daneliuc, Vaeni, chiar Nicolaescu. Bunul meu prieten mi-a spus că în turneul trupei Bulandra din ’79, când au jucat şi ai noştri într-o sală de douăzeci de locuri, pe Broadway se desfăşurau peste patru sute de spectacole, Hamlet era pe afiș  tot în vreo douăzeci de teatre. Recenzia apărută cu ocazia aia avea două fraze și figura în ziarul de duminică, de conținea opt fascicole și cântărea un kilo. Mai merită să-i amintim şi pe-ăştia ai noştri, actori corp-ansamblu, care desenează şi ei agramat pe foi A 4 după modelul Dylan?

Calamitru a jucat un Hamlet unde răgea, nu a înțeles nimic din el, era dirigintele de farmacie numit Socrate, din Liceenii sau Liichenii, cum se numea filmul ăla din care a rămas mai ales o melodie susurată de Stela Enache. N-are prea multe proiecte la purtător, nu știe decât engleză – bine, ce-i drept – și să se învârtească prin scenă și prin viață. Cum e posibil ca unul ca ăsta să moțăie atât de îndelung în scaune pe care nu le merită? Nu există astăzi niciun teatru în România diriguit de un scriitor, cât de mic acolo și el. Sau secretar literar, ceva. Și Naționalul, care nu se mai cheamă „Ion Luca Caragiale” – legionarii nu l-au înțeles niciodată și au vrut să-i șteargă numele de peste tot! – a avut întotdeauna câte un scriitor important la cârmă. Căci, în fond și la urma urmei, teatrul este făcut de scriitori, teatrul e text, apoi spectacol.

Facebook Comments

Lasă un răspuns