Pe cer, mare, strălucitoare, luna. Nimic altceva. Doar întunericul văzduhului și strălucirea zeiței. Nimic în plus. Nicio urmă de stea, nicio dâră de lumină întinsă de vreuna dintre acele „stele căzătoare” despre care povestesc cei vechi.

Întins pe spate, atingea cu palma iarba cleioasă și privea spre cer. Ar fi putut să înoate, apa era bună, caldă, cu mirosul ei obișnuit acru și greu, așa cum îi plăcea. Poate va înota puțin, cât să își curețe solzii. Acum privea cerul și atât. Privea întunericul. Cei vechi par atât de îndrăgostiți de minciunile lor, încât, uneori, ai senzația că ei cred cu tărie în ele, că toate cele despre care povestesc ei chiar s-au întâmplat, chiar au existat. Sau vor exista, pentru că cei vechi spun că pot citi și viitorul în pachetele lor cu vorbe. Cei vechi spun că se numesc cărți, dar asta e încă una dintre minciunile lor. Cărți. Cuvântul n-are nicio noimă, pare născocit. Cei vechi și pachetele lor prăfuite cu vorbe !

Dinspre ocean s-a auzit un șuierat lung, apoi un tunet. Meduzele cântau iar ! Ăsta e semn bun, semn că vine pârjolul. Cei vechi povestesc despre lumea dinainte, când soarele aduce lumină caldă, nu pârjol. Cei vechi și minciunile lor ! Cum putea trăi cineva fără pârjol ! Cei vechi n-au solzi și stau ascunși în grotele lor bizare, de aia simt nevoia să născocească tot felul de nebunii !

Nu era nicio stea. Nimic. Doar cerul întunecat și luna, strălucind cu pătratul ei mare și verde.

Facebook Comments

Lasă un răspuns