Era singur acolo, pe pod. El și întunericul. Și sunetul sacadat al ploii care lovea piatra. A privit în jos și n-a văzut decât întuneric, negură densă clocotind. „Voi sări” și-a spus. Apoi și-a spus că, de fapt, e doar o aruncare în beznă, de întuneric nu te poți izbi ca de asfalt.

Nu era altă cale. Trebuia să sară. Pentru că era altfel decât ceilalți, într-un fel pe care nici nu știa să-l explice. A sărit.

Multe veacuri, de atunci, acolo veneau puhoaie de pelerini și, de pe țărm, priveau cum el nu încetează să cadă.

Facebook Comments

Lasă un răspuns