Zarvă, îmbrânceli, mormăieli, arcuiri ale sprâncenei, pe scurt, tot inventarul comun al indignării a fost investit în discuția despre prezența unor maneliști sadea pe scena Premiilor Gopo. În alte condiții, poate, m-aș fi grăbit să constat că e vorba, în cel mai fericit caz, de o supărătoare inadecvare. Nu mai sunt așa de sigur.

Nu prea văd ce e de premiat în cinematografia noastră de azi. Poate câteva premii pentru „întreaga activitate”, poate una-doua producții, oricum nimic care să justifice prea multă pompă. Filmul românesc e, de vreme bună, o lungă, plicticoasă și primitivă explorarea a sordidului, care putea fi acceptată ca un curios experiment, la începuturi, dar care pare să fi devenit condiția comună a cinematografiei românești. Unii pot socoti asta îndrăzneț, o mare ispravă. Nu mă număr pentru ei și poate greșesc. Dar ceremoniile astea, la care ne strângem noi, să ne premiem între noi, pentru că doar noi ne-am văzut unii altora producțiile sunt ele însele inadecvate, fără a mai avea nevoie și de suplimentul de lustru adus de niște maneliști.

Vorbeam cu un prieten, pornind de la acest subiect, despre ce poate și ce nu poate fi socotit artă/act artistic. Mi-a fost propusă o definiție care sugera că orice naște emoție e susceptibil de a fi încartiruit în cazarma artei. Evident, nu aveam cum fi de acord. Un viol naște emoție, o bătaie. Am cunoscuți care, judecând în acești termeni, trăiesc o permanentă bovină stare de reverie artistică. Așa că orice definiție, mă încăpățânez să cred, pleacă de la ordonarea sub criteriul estetic, emoția artistică – un produs secundar de dorit – fiind ceva mai complicat, mai subtil decât simpla injecție cu endorfine.

Rămâne, totuși, de purtat o discuție. Cine are echerul care măsoară cu precizie concentrația de bun gust din opera de artă ? Răspunsul ține doar de bun-simț. Și, nu de puține ori, de timp. Timpul s-a vădit a fi unul dintre cei mai grozavi artiști. Ceea ce părea frivol, după ce a primit patina timpului poate căpăta o valoare estetică uluitoare.

Pe cât de supărătoare e confuzia, întâlnită frecvent, dintre divertisment și artă, pe atât de iritantă e pretenția unor mațe fripte de a impune ideea că musai cultura trebuie să fie și plicticoasă. Snobismul, deseori, e la fel de supărător ca ghiolbănismul. Sigur că divertismentul și arta se întrepătrund, fără discuție succesul comercial nu evacuează calitatea artistică – atunci când ea există. Ideea că dacă ceva e pe placul plebei, al celor mulți, atunci în mod necesar e ceva de prost gust e prostească aroganță. Se întâmplă îndeajuns de des ca gustul marelui public să opereze corect. Bun, pricep poza artistului neînțeles în care se așează cei care încă n-au dat peste succesul comercial, știu că au nevoie să creadă că ei se adresează doar unor inițiați, nu plebei, dar e la fel de posibil ca, pur și simplu, ceea ce fac ei să nu merite mai mult interes. Uneori e vorba de artiști care vorbesc doar unor inițiați, alteori e doar lipsă de talent. Și, atât de des, e vorba de lipsiți de talent de mare suces. O, cât de des !

O formă mai recentă și extrem de agresivă de snobism e acel exces de toleranță față de prost gust, în numele unei diversități teribil de rău înțelese. Apare astfel o extindere a domeniului de definiție a ideii de cultură până în zone de-a dreptul nefrecventabile, asta când nu tipul acesta de tembel snobism nu devine de-a dreptul ridicol – arta plastică modernă e, din acest punct de vedere, o permanentă sursă de scrâșnit amuzament. Sunt absolut convins că nu veți reuși să ghiciți cu ce sume au fost vândute „operele de artă” care ilustrează acest articol.

Să revenim la burdihănoșii noștri. Nu e nevoie de un stagiu lung pe lângă filarmonică pentru a admite că maneleala înseamnă mitocănie. Care mitocănie e liberă să existe și să prospere acolo unde e locul. Dar maneliștii ăia nu s-au poftit singuri acolo. Au fost poftiți. Li s-a făcut loc pe scenă, li s-a dat acces la prize, iar cineva sigur a găsit foarte șic ideea de a behăi tras pe țambal Bohemian Rhapsody. Să-i fie de bine. La fel de ușor de priceput e că ceea ce numim kitsch prosperă și pe alte peluze, nu doar la maneliști. Tocmai de aici perplexitatea resimțită când am aflat că niște prolifici producători de kitsch s-au revoltat pe kitsch-ul reprezentat de maneliști.

Avem dreptul de a alege formele de divertisment care ne priesc, de a decide ce ne place și ce ba, la ce vibrăm și ce ne lasă indiferenți, ce ne zidește și ce ne dărâmă, dar n-avem voie să le amestecăm. Toate, bune și rele, frumoase și mai puțin, toate pot supraviețui, dar sunt lucruri pe care nu le putem pune alături. Nu din snobism, ci din decență. Bohemian Rhapsody nu are ce căuta lângă scuturatul din buric, tot așa cum Noaptea înstelată nu poate fi așezată lângă carpeta cu răpirea din serai. E vorba doar de decență, ceva ce cândva nu trebuia explicat.

Facebook Comments

Lasă un răspuns