Oroarea atentatului din Christchurch, Noua Zeelandă, a îndurerat o lume întreagă. Sau, mai corect spus, a îndurerat partea zdravănă la cap a omenirii. Pe alții i-a înfuriat.

Ori de câte ori se întâmplă câte o astfel de monstruozitate, începe să opereze principiul nebuniei obligatorii. Durerea trece repede, iar actul comis de un dement devine rezon pentru tot felul de hidoșenii, pretext pentru grohăielile unor psihopați, bună ocazie de PR pentru necrofagi oportuniști. Un întreg inventar al nebuniei se pune în mișcare, copleșind totul, murdărind morminte.

Măcelul produs la una dintre moscheele din Christchurch (nu pot trece peste numele localității) ar trebui să impună, dincolo de compasiunea firească, o evaluare lucidă. Nu există nimic care să poată oferi măcar umbra unei scuze pentru o astfel de oroare, dar dacă deplângem efectul și, ca mai mereu, așezăm tăcerea peste cauze, răul nu va înceta să se repete. În cazul de față, cauza pare simplă: un dement cu mințile grav tulburate. Lucrurile sunt ceva mai complicate. Nebunia acelui monstru a evoluat, în etape, alimentată de nebunia din jurul nostru. Iar dacă mulți dintre noi am învățat să supraviețuim nebuniei care ne înconjoară, se vor găsi și astfel de demenți care vor socoti că au misiunea eroică de a rezolva pe cont propriu ceea ce li se pare lor greșit.

Ne revoltă nebunia individuală, dar căscăm plictisiți la nebunia generală din jurul nostru. Să vedem. Pe un mare canal de știri european, un imbecil se simțea dator să afirme că acum am avea demonstrația că terorismul creștin e la fel de prezent și primejdios ca cel islamic. Nu am văzut în nicio capitală a lumii, creștină sau de altfel, mulțimi ieșite în stradă pentru a aplauda atentatul de la Christchurch. Am văzut, în schimb, mulțimi de musulmani chefuind în stradă după 11 septembrie. Behăiala corect politică nu poate anula faptele. Apoi, am văzut ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, din nou la Paris, Nisa, Londra, Munchen, Berlin, Strasbourg, Dortmund, Bruxelles, etc. etc.

Tot săptămâna trecută, în Nigeria, zeci de creștini au fost uciși în noi măceluri organizate de fundamentaliștii de la Boko Haram. Asta se adaugă celor 52 de creștini uciși de către Milițiile Fulani, tot în Nigeria, tot săptămâna trecută. Plus alți 120 de creștini uciși tot de către Fulani, din februarie. Canalele „respectabile” de știri păstrează totală tăcere în această privință. Măcelul comis de ISIS în Siria (Saddad și Haffar) și Iraq nu are cum fi ignorat. Mii de creștini uciși (în mod frecvent prin crucificare) în Siria, Iraq, Egipt sau Algeria, doar pentru păcatul de a fi creștini. Fapte. Ignorate cu desăvârșire de gargaragii din politică și de media tradiționale.

Sub nicio formă miile de crime, din care am pomenit, mai sus, doar câteva, nu pot justifica ce a făcut animalul ăla, în noua Zeelandă ! Dar să fiu scutit de porcării corect politice care să demonstreze că toți sunt/suntem egal de vinovați. Tocmai ignorarea, în acest fel a realității, a declanșat nebunia acelui dement. Fundamentalismul creștin există și nu poate fi ignorat, dar manifestările sale, supărătoare, sigur, nu au violența celor descrise mai sus. Iar crima comisă de acel dement vine după toate cele pe care deja le-am pomenit – dacă vorbim despre cauză și efect. Pentru că asta se întâmplă, va exista întotdeauna un imbecil care va socoti că e datoria lui să răzbune ceva. Mai lipsește să mi se dea Arabia Saudită drept exemplu de toleranță, pentru că, nu-i așa, acolo nu sunt închise biserici creștine (pentru că nu există), nu sunt uciși creștini (pentru că nu sunt îngăduiți).

Apoi se livrează expiratul argument al cruciadelor. Nu am participat la cruciade, cum niciunul dintre fundamentaliștii islamici de azi nu a fost victimă a cruciadei. Ce au avut ăia de împărțit, acum o mie de ani, au rezolvat-o între ei. Măcelărindu-se reciproc. Dar dacă ținem morțiș să evocăm istoria, o putem face cum se cuvine. Cruciații, alți zevzeci convinși de misiunea lor divină, s-au dus acolo să recucerească ceea ce toți numim Pământul Sfânt. Re, da ? Și atunci, și acum, expansiunea agresivă a islamului năștea reacții. Pentru că ei consideră inacceptabil să pună cineva în discuție teritoriile pe care pun ei mâna, dar lăudabil când ajung ei să transforme Sfânta Sofia în moschee, Constantinopolul în Stanbul, măcelărind totul în cale. De aia e bine să lăsăm istoria în pace. Înzestrarea istoriei cu încărcătură balistică n-a făcut, niciodată, nimănui, bine. Înseamnă doar permanenta alimentare a unei spirale a crimei.

Erdogan, alt cretin, se trezește să îi amenințe pe neozeelandezii care ar putea vizita Turcia să aibă grijă, că s-ar putea să-i trimită înapoi în coșciug. Și ca să fie mai convingător, le pune ălora strânși la mitingul său electoral, și filmul atentatului de la Christchurch. Pentru că niște ură și promisiunea măcelului face bine la campania electorală în acea societate.

Facebook transmite live măcelul de la Christchurch, dar îi fugărește pe cei care fac referire la asta sau pe oricine rostește cuvinte care nu-i plac țucărbergului.

V-am spus, nebunia e pretutindeni în jur. Din ea se hrănește nebunia individuală. Monstru ăla, care a comis oroarea din Noua Zeelandă, nu a apărut de nicăieri. Politicienii țin discursuri idioate în care mimează compasiune, tot felul de jegoși se cocoață pe morminte pentru a-și construi capital de imagine, alți nemernici vor găsi acum perfect justificate îndemnurile lor la crimă, în numele „religiei păcii” și, iar, se va mai găsi vreun cretin să le răspundă.

Și se va mai întâmpla ceva. Va apărea sentimentul acela apăsător al vinovăției. Și vor exista cei care vor avea grijă să cultive acest sentiment al vinovăției colective, pentru ca, folosindu-se de acesta, expansiunea islamică în locuri precum Christchurch să fie nu doar acceptată, ci aplaudată. E ceea ce s-a întâmplat și în Europa. Pentru că Vestul are masochismul acesta al asumării vinovăției istorice pe care o lăbărțează bălos asupra tuturor, pentru a argumenta politici tembele, sinucigașe. Vinovăția va naște un exces de particulară toleranță, echilibrul demografic se va altera, nou veniții vor fi mai numeroși, mai agresivi, reclamându-și dreptul la sharia, la identitate. Iar asta va naște noi confruntări, care vor deveni mai frecvente, mai intense, până se va intra în bucla pe care o vedem și în Europa.

Discuția despre toleranță poate continua cât dorim, dar nu putem ignora realitatea, oricât de crudă ar fi. Și realitatea e, o spun cu dezamăgire, că două culturi antagonice nu pot ocupa concomitent aceeași societate. Povestea cu diversitatea e nostimă, sună simpatic, dar are limitele ei, funcționează doar când există un sistem de norme și valori unanim acceptat. Atunci când nou veniții pun în discuție acel sistem și își propun să-și pună propriul sistem în loc, apare conflictul. Iar una dintre părți va sfârși prin a se impune. E inevitabil, oricât de rău sună, oricât de mult ne-am dori să credem că am evoluat, că putem mai mult. N-am evoluat uniform, nu avem un sistem comun de valori și nu-l vom avea prea curând. Suntem în stadiul în care considerăm o uriașă realizare faptul că femeile au voie să conducă mașini în Arabia Saudită !

Crimele din Noua Zeelandă nu ne vor face să devenim mai buni unii cu alții, nici nu vor lega punți de dialog. Mulți dintre noi vom fi întristați, dar cei despre care nu vorbim vor vedea imediat o uriașă oportunitate pentru agenda lor. Nu suntem mai buni și ei nu sunt mai răi. Suntem diferiți. Dar diferența asta, ar trebui să învățăm, înseamnă nu doar diversitate, ci și competiție pentru ocuparea unui spațiu și impunere a propriului model social. Sigur că am putea învăța unii de la alții, sigur că ne-am putea plânge morții împreună și sărbători copiii laolaltă. Dar vremea aceea încă nu a venit. Între noi nu stau doar dumnezei cu porecle diferite, ci oameni cu agende mizerabile.

Facebook Comments

Lasă un răspuns